The Giver/ Darul lui Jonas, ecranizarea cărții omonime YA, de Lois Lowry

The Giver/ Darul lui Jonas este ecranizarea cărții omonime scrisă de Lois Lowry și publicată în 1993 – tradusă la noi abia anul acesta, de către Radu Paraschivescu, la Editura Arthur. În America, acesta a avut premiera pe 15 august, iar la noi filmul intră în cinematografe începând cu data de 5 septembrie. A fost regizat de Phillip Noyce, cu un scenariu șlefuit pentru marele ecran de dramaturgul Michael Mitnick și Robert B. Weide, iar în rolurile principale sunt actorii Meryl Streep, Katie Holmes, Alexander Skarsgard, Brenton Thwaites și Jeff Bridges. Luat în ansamblul său, The Giver/ Darul lui Jonas este un film bun și dă privitorului exact cât promite, nici mai mult, nici mai puțin. Sigur, fanii cărții vor fi, ca de obicei, dezamăgiți – evident, din pricina modificărilor numeroase întreprinse de scenariști.

Distopia imaginată de Lowry își trage seva, cel mai probabil, din scrierile lui Orwell, Bradbury, Huxley. Povestea are loc într-o lume din viitor (singurul reper temporal este „după Ruină”), într-o societate numită Comunitate, în care toți oamenii sunt egali, cu bunuri similare, încadrați în câmpul muncii la doisprezece ani (în film la șaisprezece) de către cei din Adunarea Bătrânilor (cu slujbe de tipul Născătoare, Inginer, Muncitor, Director de Recreație etc.), pe baza unor teste secrete.

Viața este ghidată de un set de reguli stricte: copiii sunt concepuți și născuți de Născătoare, ajungând la câte o Unitate Familială în urma unei cereri; cei doi Consorți au grijă de unul, maxim doi copii, care sunt crescuți în spiritul Comunității; există trei praguri de vârstă – Optar, Nouar și Doișpar (ecranizarea merge pe praguri de vârstă diferite)-, toți copiii comunității având aniversări similare, celebrate public, în cadrul unor ceremonii (în care sunt recompensați pentru reușitele lor, dar primesc și noi însărcinări); trebuie respectată „precizia limbajului”, limbaj lipsit de termeni antici precum „iubire”, „ură”, „rasă” (nu mai există noțiunea aceasta, de exemplu) etc.; sentimentele și emoțiile sunt reprimate prin intermediul unei pastile zilnice (în cazul filmului, al unei injecții); porțiile de mâncare trebuie consumate în totalitate; atingerile între membrii Comunității sunt interzise; există ore fixe de somn ș.a.m.d.

Controlul asupra populației este asigurat de camerele de luat vederi care împânzesc Comunitatea, iar destinele oamenilor sunt hotărâte, așa cum am menționat și anterior, de Adunarea Bătrânilor. Cine nu se conformează este „Eliberat” în Altundeva – sunt omorâți, dar, cum nu există noțiunea, oamenii nu știu că asta li se întâmplă. Unde mai pui că istoria omenirii a fost ștearsă din memoria tuturor, vremea și geografia au fost influențate astfel încât recoltele să nu aibă de suferit (nu există anotimpuri, schimbări de vreme, dealuri, munți – s-a trecut la „Uniform”), nu există animale, libertate, suferință, durere, iubire, vise, impulsuri sexuale.

În această societate aparent ideală trăiește Jonas (Brenton Thwaites), împreună cu Unitatea sa Familială: tatăl (în film, Alexander Skarsgard – altfel decât în True Blood, mi-a fost greu să-l văd în rolul acesta, blând, plin de compasiune ), un fel de infirmier, care are grijă de nou-născuți până sunt repartizați la Consorți; mama (Katie Holmes), la Departamentul de Justiție, puțin mai severă decât soțul ei și întrucâtva mai distantă față de copiii ei; și sora mai mică, Lilly (Emma Tremblay), care abia a împlinit nouă ani. Prietenii săi cei mai buni sunt Fiona (Odeya Rush) – pentru care, în ecranizare, spre deosebire de carte, va ajunge să nutrească sentimente puternice – și Asher (Cameron Monaghan) – cel care în carte este repartizat ca Director de Recreație, iar în film ca pilot de drone (mențiune importantă: în carte nu există drone; și nici scanări de retină, de exemplu; probabil că regizorul a simțit nevoia să creeze o lume pe potriva tehnologiei deja existente).

La ceremonia de șaisprezece ani, lui Jonas i se va da o slujbă cu totul și cu totul specială, cea de Primitor al Memoriei – îl va superviza atent, pe parcursul „antrenamentului”, Șefa Bătrânilor (Meryl Streep). Odată cu această funcție, el primește și alte drepturi (cum ar fi cel de a minți, de a fi nepoliticos, de a întreba orice pe oricine), dar și multă responsabilitate – Dăruitorul, interpretat de Jeff Bridges, îi va transfera amintirile pe care le-a primit, la rândul său, din cele mai îndepărtate vremuri, cu scopul de a-i sfătui pe bătrâni în cazul în care aceștia se vor confrunta cu o situație nouă; el va purta pe umeri toate senzațiile, emoțiile, sentimentele, deopotrivă pozitive și negative, cât și istoria omenirii. Armonia Comunității în care a crescut va păli odată ce va începe să simtă, prin intermediul amintirilor transferate de Dăruitor, frumusețea, dar și cruzimea, vieții de dinainte. Și se va decide să facă ceva în privința asta, ajutat de Dăruitor, Fiona și, la un moment dat, chiar și de Asher.

În ciuda tuturor diferențelor dintre carte și film, ecranizarea The Giver/ Darul lui Jonas, este ok. Nici prea prea, nici foarte foarte (pe șleau, nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displăcut). Iar adolescenții care au consumat pe pâine Jocurile Foamei sau mai recentul Divergent vor pleca de la cinematograf cu noi eroi în minte . În mare, regizorul Phillip Noyce a făcut o treabă bună. Mi-a plăcut, cu precădere, nuanța alb-negru în care a filmat mai bine de jumătate din film (sigur, Jonas vede lumea în culori ) – și că nu a abuzat de efecte speciale. E adevărat că acțiunea are momente în care trenează și altele în care se derulează mult prea rapid, că toată filosofia lumii imaginate de Lowry este dată la o parte în detrimentul unor conflicte de Hollywood, dar cel puțin schimbarea finalului, deschis, mai puțin vag decât în carte, este o alegere inspirată, chiar dacă va frustra câțiva spectatori. Iar actorii din rolurile principale au avut o prestație medie. Te poate pune puțin pe gânduri, dar, pentru experiența distopică întreagă vă recomand să mergeți la carte.