film – Bookaholic

Poveștile de groază în stilul cinematografiei anilor ’20, ’30 sau chiar și mai târziu, cu monștri de mucava care distrug orașe, cu dihănii supranaturale, cu vampiri, mumii sau pricolici, sunt pitorești în cabotinismul lor demodat.

Deși filmele de astăzi au moștenit tocmai aceste subiecte cam puerile, preferatul meu este un subiect mai puțin abordat azi, omul de știință nebun, geniul din pivniță (sau pod, depinde de castel), care, în laboratorul lui plin cu retorte aburinde (a căror culoare nu o știi niciodată, că filmul e alb-negru), volute electrice, potențiometre și cadrane. Probabil din acest motiv am reușit să consum fără multe daune interioare Trepanoia lui Micleușanu.

Motiv pentru care și așteptam cu interes Frankenweenie-ul lui Tim Burton, un omagiu, zice el, adus Frankenstein-ului din 1931, versiunea clasică, avându-l pe Boris Karloff în legendarul rol al monstrului.

Un omagiu adus deci filmului, nu cărții. Mare păcat, deoarece romănașul lui Mary Shelley este un exemplu minunat de poveste horror gotică, la care se adaugă și o timidă abordare speculativo-fantastică a ideii transcendenței morții. Lucru cu atât mai admirabil, cu cât autoarea – recent devenită soția poetului Percy Bysshe Shelley, avea doar 20 de ani când a scris povestea, în 1817.

Două sute de ani – și vreo 40 de ecranizări – mai târziu, în 2013, Tim Burton alege aceeași poveste horror pentru noul său stop motion, Frankenweenie, în care Victor Frankenstein e un puști de vreo 13 ani, iar “monstrul”, creația sa tragică smulsă din ghearele morții și readusă la viață prin miracolul curentului electric, este un… bull terrier pe care îl cheamă Scânteiuță.

Speram la dramă, speram la umor negru, speram la un pic de horror a la Burton. Am găsit, cu dezamăgire, un film Disney. Fără glumă, este lansat de Walt Disney Pictures. Ironia delicioasă face ca Tim Burton să fi fost concediat (la începutul anilor 80) de Disney, unde lucra la acea vreme, exact pentru că făcuse un film care ar fi putut speria prea rău copiii (acel film era chiar prima versiune de Frankenweenie).

În consecință, aflat iar în ograda Disney, Frankenweenie (Potaia Frankenstein) are atât umor cât să facă să râdă niște țânci de 10 ani și atât thriller cât să îi sperie tot pe ei.

Ar putea, desigur, avea implicații mai profunde în viața unui copil, care poate învăța din acest film că poți să îți resuscitezi animăluțul decedat prematur, fie el cățel, porcușor de Guinea, peștișor sau țestoasă, și poate – poate! – ar reuși să aprindă și o scânteie (pun intended) de interes științific în căpșoarele hrănite cu povești de-ale lui Barbie, dacă nu ar fi atât de superficial și cuminte.

Desigur că are acel aer de film Burton, cu animația familiară din Corpse Bride și The Nightmare Before Christmas, iar cele mai reușite aspecte ale acestui film sunt micile detalii care aduc aminte de toate simbolurile pop cult ale filmelor de groază Universal Monsters: în gâtul lui Frankenweenie sunt înfipte șuruburile din gâtlejul lui Boris Karloff, a cărui imagine completă se regăsește și în alt personaj, rivalul lui Victor, în vreme ce asistentul lui este un copil cocoșat, diform și știrb care aduce aminte de eternul aghiotant diabolic Igor.

La acestea se adaugă și câteva pastile de umor reușite, a la Burton: Hello Kitty se transformă pe placa mortuară din cimitirul animalelor în Goodbye Kitty, iar țestoasa [sic!] Shelley e resuscitată sub forma unui monstru japonez înrudit cu Godzilla.

Un ultim detaliu, Frankenweenie-ul din 2012 este o animație în care Burton se cam autopastișează; creația originală și omonimă din 1984, un scurt metraj alb-negru cu actori și cățel adevărat, este mult mai bună, mai concentrată, mai cinică, și vă recomand această versiune în defavoarea celei animate Disney, care nu doar că îl pierde pe Frankenstein, dar îl rătăcește chiar și pe Tim Burton.

N-am idee cum asimilează ecranizarea la Viața lui Pi un privitor care nu a citit cartea. Citeam într-un ziar american o apreciere a unui cronicar de filme, care plasa Viața lui Pi la intersecția dintre Lifeboat-ul lui Hitchcock, Cast Away-ul lui Zemeckis și Slum Dog Millionaire-ul lui Boyle.

Descrierea suficientă ar fi fost că este o ecranizare foarte bună a romanului omonim al lui Yann Martel, realizată de taiwanezul Ang Lee, singurul care, în aproape 10 ani de tatonări printre diverse abordări regizorale, a rămas alături de povestea vieții lui Pi.

La vreo doi ani după publicarea cărții (2001), deja se vorbea despre o ecranizare. Mai întâi, spre sincera mea spăimântare, se antamase un proiect dirijat de M. Night Shyamalan, care la acea vreme încă era hot shot după Al Șaselea Simț, dar o lua încet pe panta la baza căreia e îngrămădit azi. A urmat Cuaron (Y tu mama tambien, al treilea Harry Potter), apoi Jean Pierre Jeunet, despre care eram sigură că va rămâne la cârmă, și în care aveam încredere că va scoate ceva la fel de magic și de antologic precum Delicatessen, Amelie sau The City of Lost Children, jucându-se pe degete cu aceeași dexteritate și cu fantezia de basm, și cu coșmarul.

Până la urmă a rămas Ang Lee (Crouching Tiger, Hidden Dragon și Brokeback Mountain, pentru care a și luat un Oscar), și lucru tare fain a făcut din povestea asta.

Scurt rezumat pentru cei care încă nu au citit cartea (premiată cu Man Booker Prize în 2002): o familie de indieni – tată, mamă, doi băieți adolescenți – emigrează, plănuind să își vândă afacerea de familie și să își continue viața în Canada. Cum afacerea familiei este o grădină zoologică, așa cum alții își iau la subraț geanta diplomat cu hârtii, familia Patel pleacă la drum cu girafa, urangutanii, babuinii, tapirii, mangustele, hipopotamul și așa mai departe.

Vaporul care îi transporta naufragiază. Singurul pasager care reușește să supraviețuiască este fiul cel mic al familiei Patel, Pi, care se trezește într-o barcă de salvare în mijlocul oceanului Pacific împreună cu un fost locatar al grădinii zoo, tigrul bengalez Richard Parker, partener de viață și de moarte pentru 8 luni de aventuri pe mare.

Romanul lui Martel este mai puțin poveste de aventuri și mai mult una de spiritualitate. Particularitatea lui Pi este dragostea față de Dumnezeu, în toate formele sale, astfel încât crede și în Allah, și în Isus, și în cele – tradițional- 330 milioane de zeități hinduse. Lupta lui se dă atât pentru supraviețuirea corporală, cât și – sau mai ales – pentru cea a minții și sufletului. Unul dintre cele mai impresionante momente din carte este cel în care hindusul vegetarian cu frică de Dumnezeu, mort de foame, se hotărăște să prindă, să ucidă și să mănânce un pește.

În fața religiei și spiritualității, “iraționalul” Pi mai trebuie să lupte și cu un Enkidu metaforic, cu forța brută a naturii, cu bruta însăși, cu botul mirosind a carne proaspătă, tigrul bengalez, care ajunge, ca în povestea lui Ghilgameș, partenerul său de călătorie.

Ang Lee virează un pic din zona spirituală spre cea de aventuri pe mare, cu mai multă priză la publicul agnostic. În mod ironic alege ca punct preferat de observație pe cel din vârful cupolei cerești, unghiul său preferat de filmare în acest film fiind cel în jos, perpendicular pe punctul mișcător de pe oglinda oceanului. Sau, pentru diversitate, cel de la firul ierbii… de mare, cuprinzând în toată măreția lor orizontul și înaltul cerului.

Alegerea actorului principal a fost tare inspirată. După un casting cu 3000 de persoane, a fost ales un tinerel fără pic de experiență, care a făcut treabă tare bună, singur în copaia lui de lemn. Singur, pentru că tigrul, îmi pare rău să vă strecor un fel de spoiler, e cât se poate de… puțin viu.

Filmul Viața lui Pi, deloc mai prejos decât cartea, e plin de viață, de culoare, de fantezie vizuală. Mai mult de-atât, filmul lui Ang Lee arată exact așa cum îmi imaginam când citeam cartea, cu un praf de magie în plus pe deasupra. Recomandarea noastră: a se consuma împreună, filmul și cartea, se completează minunat.

Publicul român este handicapat… de o mare lipsă: mergem să vedem filmul Les Misérables (2012) fără a cunoaște lucrarea pe care este bazat. Și nu este vorba de romanul omonim al lui Hugo, ci de musical-ul lui Claude-Michel Schönber, care se joacă pe diverse scene de operetă ale lumii de 30 de ani încoace. (Acum vreo doi ani Opereta de la București anunța intenția de a pune în scenă spectacolul, dar, din cunoștințele mele, nu s-a concretizat). Motiv pentru care percepția noastră a oricărei versiuni muzicale va fi deformată.

Cunoscând un Jean Valjean sub forma lui Jean Gabin (1958), Liam Neeson (1998) sau Depardieu (2000), un Mizerabilii de operetă va ridica sprâncene, va stârni zâmbete, va produce plictiseală sau admirație – categoric nu în același timp și nu aceleiași persoane. Fără a face parte din publicul care nu gustă un musical sau o operetă, mă declar în categoria celor plictisiți și/sau amuzați.

Și nu e ca și când Hugh Jackman (Jean Valjean) nu ar ști să cânte. Omul a jucat în musical-uri și a luat premii pentru asta. Nu e ca și când Anne Hathaway (Fantine) nu ar ști să cânte. Urmăriți mai jos prestația celor doi de la ceremonia de decernare a Oscarurilor din 2009:

Nu e ca și când Russell Crowe nu ar ști… Hm. Aici aș avea ceva de comentat. Crowe a cochetat și el cu muzica, însă rolul cântat al comisarului Javert nu prea a fost pe croiala lui, deși a umanizat considerabil personajul. Mai jos, două exemple de Russell cântând ceva ce i se potrivește și ceva ce nu:

Marea problemă a acestui musical a fost faptul că se cântă fără oprire timp de două ore și jumătate, cât durează filmul. Orice replică este cântată, aducându-mi aminte de litaniile bisericești în care (imaginează-ți acum o voce stentorală) fieeecaaare cuvințeeeel esteeee lălăăăiiiiit. Degeaaaaaaabaaaaa.

Muzica – exceptând cele câteva arii răsărite precum I Dreamed A Dream, Who Am I, Bring Him Home – e destul de inexpresivă, iar libretul liricizează până la diluare mesajul personajelor, cu versificație albă și prozodie laxă, mesaj transformat de necesitatea cântatului în nesfârșite monoloage interne, vocalizate.

Jocul actorilor nu e însă deloc diminuat (ba poate chiar, pe alocuri, augmentat, ca sub o lupă de operă), cu atât mai mult cu cât regizorul Tom Hooper a avut ideea ca înregistrările să fie “live”, adică nu în studio, cântat “peste” filmare, ci prestația muzicală a actorilor este chiar cea pe care o vedem, lucru deloc de neglijat. Citesc că numai aria lui Anne I Dreamed A Dream a necesitat, spre exemplu, 8 ore de filmare și consum nervos al actriței, nominalizate la Oscar pentru Best Supporting Actress pentru apariția ei de numai 15 minute din cele 158 ale filmului… care trebuia să aibă inițial patru (!) ore.

Trecând peste acest aspect, filmul e reușit. Decorurile sunt frumoase, dar cu un aer butaforic; juri că ești pe scena unei operete, lucru care se asortează însă cu abordarea. Culorile și luminile sunt picturale, scenele revoltei “studențești” epice.

Cuplul de țopârlani Helena Bonham Carter – Sacha Baron Cohen, care întruchipează abject și grotesc familia de hoțomani Thenardier, reprezintă, după cum ne-am aștepta, sarea și piperul filmului. Helena abordează același joc dement de care nu se mai poate despărți de la o vreme, și care îi vine ca o mănușă, iar Sacha face, ca de obicei, pe clovnul. Și chiar cu succes, altfel întregul musical ar fi fost o siropoșenie îngrozitoare.

Cu convingerea că veți crede că am un suflet negru, care nu vibrează emoțional și muzical, vă las cu trailerul filmului Les Misérables, urmat de o reprezentație a celei mai cunoscute (in zonele consumatoare de Mizerabili sub forma unei operete) arii din acest musical, interpretate de candidata Susan Boyle la concursul Britain’s Got Talent din 2009.

*OK, nu dansează, dar mi se strica rima.

Ce ştim despre Michel de Montaigne? Am impresia că mai nimic şi convingerea că e mare păcat. Azi se împlinesc 480 de ani de cînd s-a născut şi cred că e o ocazie nimerită să aruncăm un ochi măcar peste biografia lui, dacă nu direct peste eseuri.

De ce am face asta? Pentru că a fost un filozof mult mai prietenos cu defectele omului decît mulţi alţii, pentru că a avut o mare preţuire pentru fratele nostru, porcul, pentru că a adus şi corpul în discuţiile filozofice şi da, pentru că adora să doarmă. Atît de mult încît la el la castel, lîngă Bordeaux, punea să se tragă clopotele la miezul nopţii doar ca să aibă plăcerea să se culcuşească la loc.

Găsiţi mult mai multe motive să vă interesaţi de gîndurile simpaticului sceptic într-un filmuleţ făcut de nu mai puţin simpaticul Alain de Botton (ocazie cu care îl puteţi vedea şi pe Alain de Botton purtînd cizme de cauciuc şi înconjurat de purcei). O să vedeţi, îi face filozofului francez o întroducere după care îţi vine să-i citeşti eseurile muşcîndu-te de degete. Exact ca atunci cînd eşti atît de terminat de foame, încît nu numai că te muşti, dar poţi să te şi arzi. Şi lui Montaigne i se întîmpla. Povesteşte despre asta în eseuri, unde se ocupă, de fapt, foarte mult de el însuşi şi, ca destul de puţini alţii, de aceste umile accidente ale corpului nostru, care nu intră de obicei în aria de interes a gînditorilor.

Sursa

Un alt lucru la care mai e bun Montaigne e toleranţa şi înţelegerea pentru ce e diferit. Şi ca să poţi să deprinzi lucrurile astea, e bine să călătoreşti, credea. Nu spun mai multe, vedeţi filmuleţul ăsta, o să vreţi sigur să citiţi singuri mai departe. Şi nu uitaţi să exersaţi măcar azi întrebarea cu care a rămas prin istorii literare şi de filozofie: Que sais je?

http://youtu.be/BOjDttEtfGI

Pentru că prin unele cărţi e mereu primăvară, şi pentru că sînt listomaniacă, la fel ca 99 % din generaţia mea, am făcut o mică selecţie de titluri pe care eu le-aş citi şi reciti de la începutul lui martie încolo. Mai ales atunci, vreau să spun.

Vagabonzii Dharma, de Jack Kerouac. Ce carte senină, cîtă poftă să arunci un rucsac pe spinare şi s-o iei din loc. E cu doi prieteni, Ray Smith şi Japhy Ryder care au discuţii despre budismul zen, urcă un munte împreună şi trăiesc ca şi cum ar avea în faţă numai cîmpuri însorite şi nimic care să-i poată opri. E carte din asta de băieţeală, cu aburi oriental-filozofici care îndeamnă la calm şi creaţie. Am citit-o într-un tren, acum trei sau patru ani şi imaginile din carte încă mi se amestecă cu ce vedeam pe geam: o primăvară şi mulţi stîlpi de telegraf care rămîneau în urmă.

Sursa

Parisul nu are sfîrşit Enrique Vila-Matas. E una din cărţile despre începuturi, aici despre începuturile unui scriitor. Ştiţi, cu greutăţi, cu multă frumuseţe şi mare sărăcie, cu îndrăgosteală, nopţi nedormite şi nume de străzi pronunţabile cu buzele ţuguiate şi pe stomacul cam gol, că aşa e boema. Acum e sezonul pentru aşa ceva!

Sursa

Mersul lumii, de Nicolas Bouvier. Şi asta e o carte despre o călătorie, despre o prietenie şi despre scris. Pe cînd era foarte, foarte tînăr, Bouvier, un mare călător şi un scriitor mi-nu-nat, a pornit împreună cu prietenul său Thierry Vernet (pictor) într-o călătorie care avea ca destinaţie finală graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Au pornit cu vîntul bătîndu-le prin bizunare, într-un Fiat Topolino, din Belgrad, şi planul era să lucreze în timpul călătoriei ca s-o poată continua. Povestea drumului, pe care pînă la un punct l-au făcut împreună, e palpitantă-palpitantă. Are descrieri de stări, de locuri şi de oameni, are obstacole de depăşit. Toate astea care îţi fac poftă nu numai să porneşti şi tu, ca melcul, cu casa în spate, traversînd sat după sat, vorba cîntecului, un continent, dar şi să scrii. Oricît de mare ar fi chinul, de usurătoare nesiguranţa şi provizoratul care nu se mai termină. Exact! E una din cărţile alea!

Zăpadă de primăvară, de Yukio Mishima. După ce am citit cartea asta, am dezvoltat un ritual de a nu lăsa să treacă primăvara fără să citesc un japonez, dacă se poate, tot Mishima. E o poveste de dragoste crudă, cu un traseu inevitabil şi cu o tensiune cerebrală rarisimă. E prima carte dintr-o tetralogie (Marea fertilităţii, tradusă integral la Humanitas Fiction, pentru cine e interesat) şi, din punctul meu de vedere, cea mai bună. Kyoaki şi Satoko, cei doi îndrăgostiţi din carte, par nişte păpuşi năucitor de frumoase, mînuite de forţe ale absurdului oarbe la tragedie. E un roman de o perfecţiune formală neverosimilă aproape, dar care perfecţiune nu e gratuită: sensul care se cască sub ea te îngrozeşte.

Watership Down, de Richard Adams. E o carte cu coperte groase despre o familie de iepuri care trăiesc în casa lor din deal. Ai crede că sînt norocoşi, dar ei, săracii, sînt nevoiţi să dea zilnic probe de curaj. Cum le stă bine iepurilor de cîmp! Luptă să-şi păstreze habitatul, adică teritoriile şi familia. Exact, e cu iepuri vorbitori şi s-a făcut şi film, iar traducerea românească e în format mare, old-school, cu ilustraţii şi hărtie poroasă. Să te tot uiţi la ea aşteptînd vacanţa de Paşti!

sursă foto thumb

Fără să știe una de alta, Silvia și Evelina au scris separat despre filmul Anna Karenina. Evelina îl laudă, Silvia îl critică. Ne-am gândit: de ce să nu publicăm ambele opinii? Voi ce credeți?

Am auzit multe comentarii despre noul film al lui Joe Wright, Anna Karenina, înainte de a merge să-l văd și pot spune că mi-au setat un orizont de așteptări destul de nepotrivit. Că sunt interesante doar primele zece minute din film, că Keira Knightley supralicitează, că povestea alunecă adeseori spre melodramă. După ce am văzut filmul pot spune că, deși are hibele lui, nu e deloc de neglijat.Primele zece minute sunt spectaculoase. Scenele se schimbă atât de repede, încât ai dificultăți în a urmări detaliile, dar îți dai seama de faptul că perspectiva e diferită și că-ți place. Dar, cum nu se face să fiu, la rândul meu, pe fast forward, s-o iau cu începutul. Inovația lui Wright de a filma toată acțiunea în cadrul unui teatru reușește să creeze instantaneu mind setting-ul necesar unui roman de Tolstoi.

Spectatorul pe fugă e forțat de puterea imaginilor să-și abandoneze contemporaneitatea pentru a se întoarce în Rusia cosmopolită și pe alocuri brutală, dominată de preconcepții și de reguli care nu trebuie încălcate a secolului al XIX-lea. Decorurile extravagante, mătăsurile fine puse în contrast cu cele mai ponosite stambe, amestecul de votcă și franceză dau buna măsură a Rusiei cele pline de contradicții. Fie și numai pentru această recuzită spectaculoasă și filmul tot trebuie văzut.

Cât despre acțiune în sine, ea se îndepărtează pe alocuri de romanul lui Tolstoi, însă nu aș zice neapărat că acesta este un păcat în sine. Problema este că distanțările față de carte nu sunt rezultatul unei viziuni artistice programatice, ci, mai degrabă, o lipsă de interpretare. Problematica morală cu care Anna se confruntă nu reiese decât din imposibilitatea ei de a mai dormi, mărturisită de câteva ori, dar care poate fi foarte ușor pusă pe seama unei nevroze crescânde, ale cărei cauze sunt mai evidente pentru cei care sunt familiarizați cu romanul lui Tolstoi, nu și cu spectatorii inocenți. Singurul personaj care are și în film o revelație ușor de perceput e Kostantin. Celelalte personaje par a fi doar victime ale egoismului, nu luptători pentru iubire și pentru drepturile femeii.

Dacă este să ne uităm la Anna Karenina dintr-un punct de vedere oarecum feminist, ea este o deschizătoare de drumuri. Prin sacrificiul pe care îl face pentru a-și împlini iubirea, bine evidențiat în film, ea deschide calea către eliberarea femeilor. Cum Tolstoi era însă un autor profund religios, pasionalitatea ei trebuia pedepsită, dimensiune care filmului îi lipsește, în ciuda scuzelor pe care Anna i le cere divinității în scenele de extaz erotic. Kira Knightley nu este o tragediană și, din această privință, nu reușește să-i dea consistență rolului pe care îl joacă. Cât despre Aaron Taylor-Johnson, interpretul lui Vronsky, lucrurile stau chiar mai rău. Cel mai reușit rol este făcut de Matthew Macfadyen, interpretul lui Oblonsky, care dă nu numai impresia unui actor de teatru priceput, ci și pe cea a unui rus autentic al secolului al XIX-lea.

Sunt însă scene foarte bine elaborate, care fac ca filmul să fie spectaculos, cum ar fi cea a dansului dintre Anna și Vronsky din timpul balului moscovit. Pe lângă frumusețea dansului în sine, scena capătă din ce în ce mai multă putere tot datorită procedeului de accelerare a ritmului. Iar scena finală, cea în care întregul teatru se umple, aparent idilic, de flori, are puterea de a sugera, mai mult decât a făcut-o jocul actorilor de-a lungul întregului film, singurătatea și sălbăticia firii umane și a relațiilor dintre oameni.

În afara lipsurilor pe care le-am enumerat mai sus, filmul este construit dintr-o multitudine de scene interesante, decorurile sunt absolut fermecătoare, muzica armonizează cu acțiunea, iar mesajul, deși simplificat, continuă să fie unul important. Pentru cei care au citit romanul lui Tolstoi, filmul va fi, oare nu ca întotdeuna?, o mică dezamăgire. Însă sunt sigură că, fie și parțial, această Anna Karenina își atinge scopul, căci îi va determina pe cei care n-au citit cartea să treacă pe la librărie.

Citește și cronica Silviei Dumitrache.

În așteptarea ecranizării romanului Fifty Shades of Grey, niște oameni cu viziune cinematografică de la revista GQ din Spania au lucrat cu regizorul Alvaro de la Herrán la realizarea unui scurtmetraj fashion inspirat (vag) de povestea erotică a spilcuitului domn Grey.

Fără cuvinte, fără multe haine, dar cu multe accesorii, că doar GQ este și în Spania tot o revistă de “tendințe, actualitatea, știri și modă masculină”, iată scurtmetrajul Mine:

Cât despre noutăți în legătură cu ecranizarea, cele mai recente sunt sub formă de lipsuri și încep cu nu:

- nu există încă regizor (Angelina Jolie se declarase interesată);

- nu Emma Watson va juca în rolul Anastasiei Steele și nici de Ryan Gossling nu suntem siguri.

A fost odată ca niciodată o Albă ca Zăpada cu apucături de Robin Hood, care hălăduia călare prin pădure și fura bijuteriile logodnicei lui Făt Frumos, care era la fel de frumos (dar nu și la fel de integru) ca fratele său geamăn.

A fost odată o bunicuță care conducea noaptea potere anti-lup, purtând pe umăr o ditamai arbaleta.

Au fost odată opt pitici, care cât pe ce să rămână șapte atunci când Visătorul dă să fugă în lume cu o zânișoară. nereușind, Visătorul devine Morocănos.

A fost odată o fată frumoasă numită Belle, care se îndrăgostește de monstrul care o ține prizonieră, monstru care nu se numește bestia, ci Rumplestiltskin.

A fost odată un grup de minți luminate (conduse de Edward Kitsis și Adam Horowitz), care au scuturat pe masă desaga de povești ale fraților Grimm și s-au gândit să le pună la un loc, într-o singură poveste, numită Once Upon A Time (A fost odată ca niciodată) pe un sigur tărâm magic, unde domnesc și Regina cea Rea, și Albă ca Zăpadă (care se mărită, evident, cu Făt Frumos), și Prințul care a găsit pantoful Cenușeresei.

Motorul intrigii este o cumplită vrajă a mamei vitrege a Albei ca Zăpada, cunoscută și drept Regina mașteră, vrajă care ia pe sus toate personajele de basm și le parașutează într-o lume fără magie, un orășel (american, desigur, chit că America n-a văzut în viața ei picior de castel medieval… cu excepția Castelului Smithsonian și a celor de la Disneyworld) numit Storybrooke, Pârâul cu povești. Unde duc cele mai banale vieți contemporane, suspendați în eternitate, așteptând, fără să știe, ca timpul să se dezghețe, ceasul din turn să bată din nou, și în orășel să apară salvatorul pe cal alb, sau măcar într-o broscuță Volkswagen galbenă.

Încă nu păreți convinși. Credeți că e o siropoșenie tip Hallmark. Evident că trebuie să ai un pic de copil în sinea ta ca să te uiți la un film cu Scufițe roșii, băieței din lemn și conștiințe sub formă de greieri. Dar adultul din tine se va simți răsplătit, de asemenea, pentru că realizatorii serialului și-au exersat talentele și fantezia timp de 5 ani cu epicul L.O.S.T. și au reușit să transforme poveștile fraților Grimm într-o întâlnire postmodernă cu personajele copilăriei noastre, plină de aventuri și neprevăzut (deși ai zice că e greu să pui suspans într-o poveste de Grimm, au depășit cu delicatețe etapa “nu, Albă ca Zăpada, nu mușca din măr, e otrăvit!”).

De când v-am povestit noi prima dată despre acest serial, multă vreme a trecut – un sezon, mai precis, și am simțit nevoia să ne reînnoim recomandarea, pentru că în sezonul 2 lucrurile iau o turnură și mai interesantă.

Robert Carlyle, pentru care a fost scris rolul lui Rumplestiltskin / Mr. Gold

Odată epuizată (oarecum) tolba de povești (populare) culese de cei doi nemți, cineva a vărsat pe masă toate poveștile din lume (tradiționale sau culte) și au început să apară, natural țesute în fantezie, războinica Mulan de pe tărâmurile Asiei, Pălărierul Nebun și Regina de Cupă din nebunia onirică a lui Lewis Carroll, doctorul Frankenstein și, preferatul meu – pentru felul măiastru în care este introdus în scenariu, prin metaforizarea crocodilului care i-a păpat mâna în povestea lui Barrie – Căpitanul Hook (nu prea pot să îi spun Cârlig, o să mă iertați), care călătorește dintr-o lume străină printr-un portal de teleportare și își ascunde corabia cu o mantie de invizibilitate.

Iar vă uitați cam strâmb. Dacă era vorba de Star Trek vi se părea normal.

E un serial bun și pentru adulții care mai consumă cu plăcere povești cu zâne, și pentru adolescenți, și zău dacă nu e bun și pentru copiii mai măricei, ca să le mai ștergem prințesele Disney din cap. Vi-l recomandăm o să vă placă.

Once Upon a Time, duminica pe postul american de televiziune ABC (și lunea pe diverse site-uri de seriale online, google it).

Cum tot vă vorbeam mai devreme despre frumusețea posibilă și frumoasele posibilități ale unei biblioteci, iată un scurt metraj romantic despre oameni și cărți, pe care vă recomandăm să îl păstrați pentru pauza de cafea, o să vă amuze și o să vă relaxeze.

E o scurtă poveste de dragoste printre cărți, plasată într-o bibliotecă și întâmplată în șoaptă, cum se cuvine într-o sală de lectură.

Filmul a fost realizat de regizorul Bruce Webb după o nuvelă a scriitorului britanic Toby Litt, și nu e tocmai nou, s-ar putea să îl știți deja, dar vă va plăcea probabil să îl revedeți… Cel puțin până aproape de final, care, după părerea noastră, strică puțin misterul și magia comunicării anonime, cam ca la sfârșitul răs-adaptatei Parfumerie, când protagoniștii se întâlnesc în carne și prozaice oase. Ce să-i faci, romanticul din noi are nevoie de happy end-uri previzibile.

Vizionare plăcută:

Foarte bună idee e blogul cu scriitori pe care-l găzduieşte Institutul Goethe! Le e dedicat autorilor de limbă germană care vor veni în vara asta în România la Salonul de Carte Bookfest, unde nu va mai fi ca în alţi ani, cînd invitată de onoare era o ţară. De data asta se întîmplă ceva original (de fapt, foarte firesc) şi vin scriitori care au în comun nu cetăţenia, ci faptul că folosesc aceeaşi limbă, în acest caz germana.

Vor veni, aşadar la a opta ediţie a Bookfestului, (între 29 mai şi 2 iunie) 14 scriitori din Germania, Elveţia şi Austria şi despre ei puteţi afla încă de acum tot felul de lucruri de pe blogul de care vă spuneam, Trei ţări, aceeaşi limbă. O să găsiţi aici inclusiv fragmente din cărţile lor şi o secţiune dedicată traducătorilor (cu o scurtă prezentare a fiecăruia, şi cu fotografii, în sfîrşit!). Urmează să apară, pe parcurs, informaţii concrete despre ce şi cînd se va întimpla la standul comun.

Şirul de evenimente pare lunguţ: se pregătesc o expoziţie de carte cu autori de limba germana, conferinţe, lecturi publice, lansări, sedinţe de autografe, filme şi, ceva mai rar întîlnit în regia tîrgurilor de carte autohtone, evenimente dedicate copiilor şi specialiştilor. Va fi, evident, şi o librărie cu carte germană.

Nu vă speriaţi dacă intraţi pe blog şi daţi de text în germană. Puteţi comuta pe română, e o opţiune în partea dreaptă a ecranului!

Sursa

Proiectul Trei ţări, aceeaşi limbă, iniţiat de Tîrgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, prin care se aduc la un loc trei culturi diferite, legate prin limbă, nu e nou doar pentru România, ci complet inedit în sine, a explicat Ioana Gruenwald – omul care ştie tot ce ţine de cartea germană în România. Tot ea insită că ideea blogului e generoasă în primul rînd pentru public. Cum nu prea avem parte, pe canalele oficiale, de gesturi care să pună în lumină o literatură invitată la un tîrg de carte românesc, zic şi eu că e bine să profităm măcar de data asta.

Pînă să vină Bookfestul şi să ne (re)apropiem de literatura în limba germană, să aruncăm un ochi pe lista invitaţilor, să vedem apoi pe unde le găsim cărţile sau măcar să citim cîte o pagină, pentru orientare, din ce găsim pe blog. Cine ştie ce idei ne mai vin!

Yasutaka Tsutsui, unul dintre cei mai venerați autori de SF si weird fiction din Japonia, a fost tradus puțin – prea puțin – în limba engleză. Am vorbit deja despre el când v-am povestit Salmonella Men on Planet Porno, dar am auzit prima dată despre Tsutsui în contextul unui anime, The Girl Who Leapt Through Time, Fata care sărea prin timp, o adaptare a nuvelei omonime, Toki o Kakeru Shōjo, publicată de Yasutaka în 1967 și tradusă în limba engleză abia în 2011.

Nuvela e scurtă și la obiect, lipsită de finețuri, atât stilistice cât și portretistice – un lucru pe care l-am remarcat și în cazul colecției de povestiri Salmonella Men. Personajele sunt destul de reci, iar dialogurile sunt aproape robotizate. Subiectul e deja – după atâtea titluri despre călătoria în timp – lipsit de noutate, cu toate acestea, fiecare nouă poveste despre vreun săritor prin timp va instiga curiozitatea cititorului. Motiv pentru care am citit cu interes povestea destul de seacă a Fetei care sărea prin timp.

Personajul principal este o liceeană, Kazuko, care își descoperă, după o întâmplare în laboratorul de chimie, capacitatea de a se mișca în timp și spațiu, lucru care mai întâi o debuzolează, apoi o sperie, apoi devine controlabil. Kazuko țopăie ici-colo în timp, modificând fără jenă trecutul, fără a-și pune, nici ea și aparent, nici autorul, problema cauzalității. Călătoria în timp e factuală, înregistrată simplu și la obiect…

Cel puțin până când imaginația autorului se inflamează și erupe în ultima parte (când simte totuși nevoia să justifice cumva cursul acțiunii). N-am să vă divulg finalul, am să vă spun doar că virează foarte abrupt (și bizar) de la un fantasy urban – o scolariță care sare din timp în timp, la un SF ca la carte, în anul 2660, când omenirea a colonizat Luna și Martele, energia nucleară e folosită în mod pașnic, civilizația se bazează pe roboți, dar călătoria în timp e posibilă pe baza esenței de levănțică.

Pe mine m-a cam încercat râsul, dar am terminat cartea și am pornit apoi filmul. Am ales anime-ul din 2006, dar trebuie să știți că această nuveluță seacă și un pic ridicolă spre final a produs un adevărat curent în Japonia; se adaptează pentru film din 1972 încoace, există deja vreo 8 versiuni de lung metraj sau serial de televiziune, plus o ediție manga.

Din fericire, filmul e cu totul altfel. Ma refer deci la anime-ul din 2006, și sublininiez acest lucru pentru că versiunile de film adaptează diferit subiectul. Anime-ul nu are aproape nimic de-a face cu nuvela lui Yasutaka, cu excepția prezenței episodice a lui Kazuko, care nu mai este școlăriță, ci mătușă a personajului principal, liceeana Makoto, și nu mai sare în timp, dar îi oferă lui Makoto (care la rândul ei dobândește această capacitate) sfaturi din propria experiență.

În Toki o kakeru shôjo (2006) am găsit exact nuanțele care lipseau din nuvelă, fără de care călătoria în timp e doar o noțiune distractivă: cauza, efectul, responsabilitatea, efemerul dar și imuabilitatea. Makoto începe să sară în timp pentru a schimba lucruri mărunte și pentru a modifica cursul vieților prietenilor săi, învață gravitatea consecințelor acțiunilor sale, dar și faptul că ori de câte ori ai încerca să modifici unele lucruri, ele nu se schimbă niciodată, iar călătoria în timp devine un fel de joc de șah în care trebuie să anticipezi toate mișcările de pe masă.

Filmul, premiat la câteva festivaluri internaționale, nu este din păcate lipsit de un număr de momente comic-bufe, anime-style, iar personajele au și ele expansivitatea și violența sonoră a filmelor animate japoneze, lucru care fanilor genului o să li se pară normal, iar celorlalți le va strepezi retina.

Rămâne totuși pe lista de recomandări, insoțit de nuvela lui Yasutaka Tsutsui și, dacă aveți răbdare, de celelalte versiuni ale poveștii Fetei care sărea prin timp: cea din 1983 se poate vedea integral aici, versiunea din 2010 se poate vedea pe bucăți aici, iar versiunea animată din 2006, despre care v-am vorbit mai sus, se poate vedea integral mai jos:

Ziua de azi este celebrată în lume ca ziua William Shakespeare, având în vedere că data de 23 aprilie a fost considerată atât ziua naşterii sale, în 1564 (deşi se pare că adevărata dată a naşterii lui rămâne un mister), cât şi cea a morţii survenite în 1616.

Nu cred că Shakespeare ar mai avea nevoie de vreo prezentare: e studiat în şcolile de pretutindeni şi a devenit cunoscut pe tot cuprinsul globului. Acest lucru a fost posibil graţie traducerilor multiple pe care scrierile sale le-au cunoscut, precum şi a reprezentaţiilor de teatru, căci piesele sale au fost puse în scenă de-a lungul timpului mai mult ca ale oricărui alt dramaturg. Una dintre cele mai frumoase caracterizări ale sale aparţine unui mare actor, Sir Laurence Olivier, care a spus despre Shakespeare că ar fi “the nearest thing in incarnation to the eye of God“.

Spre deosebire de soarta altor mari scriitori, Shakespeare a cunoscut faima încă din timpul vieţii sale. Şi-a pus sclipirea sa de geniu pe 37 de piese şi 154 de sonete, cucerind şi bucurând deopotrivă oamenii de rând şi feţele regale. A inventat şi introdus în limba engleză aproape 3000 de cuvinte şi expresii, multe dintre ele fiind folosite în vorbirea actuală. A dat dovadă de spirit întreprinzător şi şi-a echilibrat balanţa dintre artă şi finanţe, înfiinţându-şi propria companie de teatru, în cadrul căreia a şi jucat în câteva dintre piesele sale. Cu pana sa plină de profunzime, umor şi umanitate a creat personaje care au rămas adânc întipărite în mintea noastră: Romeo şi Julieta care ne poartă cu gândul la mari şi tragice poveşti de dragoste, Hamlet şi a sa celebră replică referitoare la contemplarea existenţei noastre „a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”, regele Lear, maurul Othelo şi a sa Desdemona, Richard al III-lea şi mulţi alţii.

Dar poate că azi ar trebui să lăsăm de o parte articolele şi conferinţele despre Shakespeare ţinute pe un ton grav şi să încercăm să-l aducem pe maestru printre noi şi sub alte forme.

Ne putem începe ziua savurând o cafea bună dintr-o cană de pe care dramaturgul englez ne priveşte cu ochi de porţelan.

sursa

Prin casă putem aduce diferite obiecte de decor cu amprenta Shakespeare: un poster cu vorbe pline de înţelepciune, o perniţă fantezie simpatică şi colorată sau un rege Lear din fetru.

sursa

Pentru o plimbare prin parc, unde putem citi sub soarele blând al primăverii sau o ieşire cu prietenii ce ne împărtăşesc preferinţele literare, tricourile inscripţionate sunt alegerea potrivită.

sursa

Pentru că tot am amintit de prieteni, sigur le-aţi face o bucurie cu mici cadouri precum semne de carte, jurnale frumos legate sau sculpturi în cărţi.

sursa

Dacă v-aţi hotărât să mergeţi spre seară la teatru, câteva accesorii bine alese vor da eleganţă ţinutei voastre, fie că e vorba de o gentuţă cochetă, o eşarfă mătăsoasă, o bijuterie fină sau butoni pentru cămaşa domnilor.

sursa

Pentru a încheia ziua într-un mod relaxant şi plăcut, vă propun să citiţi o carte şi să vedeţi un film. Cartea se numeşte Y is for Yorick: A Slightly Irreverent Shakespearean ABC Book for Grown-ups şi e o scriere amuzantă cu informaţii despre William Shakespeare şi personajele sale. Scrisă de Jennifer Adams (despre cărţile căreia v-am mai spus aici) şi ilustrată de Hugh D’Andrade, cartea prezintă rezumate ale pieselor şi caracterizări ale personajelor într-o notă plină de umor fin, britanic.

sursa

Deşi sunt convinsă că aţi văzut multe ecranizări după piesele lui William Shakespeare, vă propun totuşi o comedie delicioasă, un film din seria Shakespeare Retold realizată de BBC, o interpretare modernă a piesei Îmblânzirea scorpiei.

sursa main image

Acum 3 zile, într-o dimineață răcoroasă, am fost luați iar prin surprindere de către Revista de Povestiri, care, în timpul sărbătorilor pascale, nu a copt un cozonac, ci un atelier. Nu, nu vorbim despre atelierul de scriere creativă (acela a început în martie și se va încheia săptămâna viitoare). V-am trezit curiozitatea? Este vorba despre atelierul de scenaristică, coordonat de Cecilia Ștefănescu și de Cristi Puiu.

Cursul este conceput pentru a veni în sprijinul celor care își doresc să scrie scenarii de film, care sunt la început de drum și se adresează celor care cred că au nevoie de îndrumări.

Ce trebuie să faceți pentru a vă înscrie la curs?

În primul rând, trebuie să faceți ochii mari când citiți rândurile acestea și să deschideți o nouă fereastră cu adresa voastră de e-mail. Apoi, trimiteți către scenaristica [at] revistadepovestiri.ro CV-ul vostru, împreună cu un scenariu de scurtmetraj, de maximum 15 pagini, redactat după standardele în domeniu – evident, e musai ca scenariul pe care-l trimiteți să vă aparțină . Dați ”send” la mail până pe 15 mai, inclusiv.

Cum se va face selecția?

Cei doi tutori ai atelierului (Cecilia Ștefănescu și Cristi Puiu) vor citi toate scenariile primite până pe 15 mai și vor selecta 15 scenariști, al căror nume va fi afișat pe site-ul Rev de Pov pe 20 mai. După ce ați primit vestea bună, veți începe cursul chiar de a doua zi, de pe 21 mai.

Cum se va desfășura atelierul?

Atelierul de scenaristică va debuta pe 21 mai și se va încheia 3 luni mai târziu, pe 21 august. Așa că lăsați deoparte planurile de vacanță, vă așteaptă un curs intensiv în culisele scrierii de scenarii.

În primele 2 luni, întâlnirile se vor ține marțea (cu Cecilia Ștefănescu) și miercurea (cu Cristi Puiu), de la ora 19 la 21. În ultima lună veți beneficia de o întâlnire pe săptămână, timp în care veți avea discuții individuale cu cei 2 tutori (fiecare discuție va avea o durată de aproximativ 20 de minute). Fiecare participant va lucra pe scenariul lui, care nu trebuie neapărat să fie cel cu care a fost admis – poate fi și un scenariu de lungmetraj.

Ce sumă trebuie să plătiți pentru atelier?

Pentru că artiștii sunt și ei oameni și au, ca noi toți, facturi de plătit , poți urma cursul pentru o taxă de 1300 de lei. Aceasta va fi plătită în 2 rate.

Dacă ești pasionat de film și, implicit, de scenaristică, nu cred că mai ai nevoie de vreo prezentare a celor doi tutori ai atelierului. Totuși, poate vei fi interesat să știi care este părerea lor vis-a-vis de acest curs:

Dacă filmul e divertisment, atunci şi scrierea unui scenariu ar trebui să conţină nu numai ideea de profesionalism, dar mai ales cea de plăcere. Iar scopul unui atelier de scenaristică nu e doar acela de a-ţi dezvălui bucătăria din spatele scrisului unui scenariu, ci mai ales de a te face să-ţi placă cinemaul cu adevărat, graţie sau în pofida faptului că îi cunoşti ingredientele. (Cecilia Ștefănescu)

Așa cum am spus-o deja, pentru mine cinemaul este o tehnică de investigare a realului, iar aparatul de filmat, un instrument cu ajutorul căruia ajung să pot cerceta vizibilul, propria mea minte și lumea care se întîmplă în exteriorul propriului meu cap.

Pentru că bezna e din ce în ce mai adîncă, pentru că sminteala ne face semn, pentru că frica ni s-a furișat demult în gînduri și mai ales pentru că știam de la-nceput depre toate astea (și despre altele, mult mai puțin zgomotoase), cred că a sosit momentul să luăm în stăpînire această tehnică, și cu ajutorul ei să încercăm să vedem, să ascultăm și să înțelegem. Să încercăm să descifrăm, deci, cum, de ce și din ce sînt fabricate evenimentele pe care creierul nostru le fabrică, dîndu-i, astfel, cosmosului sens.

Și pentru că trebuie s-o apucăm dintr-un capăt, cred că demontarea și remontarea mecanismelor scenariului de film ar putea conduce către portița care dă în coridorul care duce la sala motoarelor propriului nostru creier.

Nu felul în care un text ar putea ajunge să se transforme într-un scenariu de film mă interesează, ci felul în care propriul nostru creier ajunge să gîndească cinema. (Cristi Puiu)

Surse imagini: revistadepovestiri.ro, romanialbf.blog.co.uk, festival.dilemaveche.ro

De data asta am luat-o invers. Am văzut întâi filmul lui Patrice Chéreau și, pentru că mi-a plăcut, am citit cartea. N-au (aproape) nici o legătură evidentă, miza este diferită în fiecare dintre ele, deși ambele au un fond comun – relația dintre un bărbat și o femeie sub mai multe forme, ieșirea dintr-o zonă de confort mental, sexul, libertatea și constrângerile.

Textul lui Hanif Kureishi, deși nu excepțional scris, e unul direct și dur, care învârte cuțitul în rană și care vorbește fără menajamente despre multele substraturi ale unei relații, despre aparențe, frică, despre lucrurile cu care te minți singur și despre o dorință de libertate care apare chiar și atunci când lucrurile par bine și frumos așezate la locul lor. Kureishi deconstruiește relațiile în profunzime, toată cartea fiind de fapt despre fuga lui Jay, personajul principal, dintr-o căsnicie în care se simte singur și prins.

It is the saddest night, for I am leaving and not coming back. Tomorrow morning, when the woman I have lived with for six years has gone to work on her bicycle, and our children have been taken to the park with their ball, I will pack some things into a suitcase, slip out of my house hoping that no one will see me, and take the tube to Victor’s place. (…)

This, then, could be our last evening as an innocent, complete, ideal family; my last night with a woman I have known for ten years, a woman I know almost everything about, and want no more of. Soon we will be like strangers. No, we can never be that. Hurting someone is an act of reluctant intimacy.

Jay fuge. De soție, de copii, de o viață domestică unde simte că nu evoluează și de conveții sociale. Scris la persoana I, Intimacy prinde ultima zi din viața de familie a lui Jay, gândurile celui care alege să renunțe și flashback-uri din viața lor de cuplu sau din aventurile extra conjugale ale personajului.

Probably it is the human condition that we are ultimately isolated, and will die alone.

E și foarte multă introspecție aici, multă psihologizare (cam prea multă filosofeală masculină pe alocuri, dacă mă întrebați, numai bună de dezbătut mai bine la o bere) și multe gânduri și sentințe prea directe și definitive, genul de citate numai bune de shareuit pe Facebook (lucru care mi-a plăcut și nu prea mi-a plăcut în același timp, prea aveam uneori senzația că îmi vorbește un guru într-ale relațiilor. De exemplu: “You don’t stop loving someone just because you hate them” sau “We want love but we don’t want to lose ourselves”). Jay observă din interior deteriorarea relației cu soția sa, își amintește, meditează, analizează, trage concluzii.

Sexual release is the most mysticism most people can manage.

Un rol important în destrămarea relației lor îl joacă și sexul. Susan, soția lui, nu mai dă nici un semn că s-ar bucura sau ar dori intimitatea sexuală, totul fiind îngropat în rutină și indiferență. Ce face Jay? Are relații cu alte femei, în special cu Nina, o tânără pasională care pentru Jay reprezintă o formă de libertate. Cartea pune sub lupă și ideea de familie, cu tot ce implică ea, Jay scrie și despre relația părinților săi, despre legătura cu tatăl său, un om corect, responsabil, dar și despre doi prieteni ai lui: unul care și-a părăsit familia și altul pentru care soția și copiii sunt totul și care poate trece peste orice.

The dream, or nightmare, of the happy family, haunts us all; it’s one of the few Utopian ideas we have, these days.

Textul curge fluent, se citește ușor, ca mărturia unui prieten cu care stai de vorbă într-o noapte târzie și care decide să-ți spună lucrurile alea de obicei nespuse, întunecate și neliniștitoare, de sub stratul social, exterior al omului bine așezat într-o convenție. Poate să-ți placă sau nu Jay, să îl acuzi că-și calculează senin și rece plecarea și că despică firul în patru doar din punctul lui de vedere. Dar punctul forte al cărții îl reprezintă tocmai radiografia asta directă a fugii, cu toate cauzele, consecințele și scenariile ei, renunțarea și dorința și forța de a scăpa din ceva ce te limitează, oricât de bine sau rău e asta.

În film, Chéreau pornește de la cartea lui Kureishi, dar și de la o nuvelă a prozatorului englez, mai puțin cunoscută. Intimacy este primul film mainstream cu scene reale de sex, lucru ce-i dă o autenticitate și mai mare, dar și o atmosferă foarte încărcată erotic și nu numai. Jay din film și-a părăsit deja familia, avem parte de câteva flashback-uri “domestice”, trăiește singur într-un apartament londonez unde e vizitat, o dată pe săptămână, de o femeie despre care nu știe nimic (Nina din carte se transformă aici în Claire, partenera lui de casual sex).

Sexul fără nici un fel de obligație, fără vorbe, funcționează pentru o perioadă. Sunt doi străini care se întâlnesc, nu știu nimic unul despre altul, nu au așteptări, constrângeri, fac sex, se despart. Convenabil? În final, nu.

Spre deosebire de carte, miza filmului e alta – dacă în carte fuga este spre eliberare, în film libertatea dată de o astfel de relație nu e suficientă. Jay vrea mai mult și începe să o urmărească pe femeia misterioasă. Vrea să afle cine e, care e viața ei. Pac, misterul dispare. Dacă textul literar este despre cum dispare atașamentul, filmul este despre cum apare. Odată cu el, apar și lucrurile pe care i le ceri sau pe care i le reproșezi celuilalt, așteptările, slăbiciunile, frustrările. E un film al alienării și al singurătății în raport cu celălalt, oricare ar fi relația.

Încet, pe ascuns, Jay intră în lumea lui Claire. Află că e actriță, îl cunoaște pe soțul ei (picturalizat, “evident”, ca cel mai banal bărbat din lume, urât și cam prost, cum îi șade bine unui personaj negativ, în contrapondere cu pasionalul Jay. Oare cum ar fi fost dacă și soțul era interesant? ), pe copilul lor și începe să aibă discuții filosofice cu el despre adulter și despre sexul cu femei necunoscute. E un joc de putere de fapt între cei doi bărbați prin care Jay își demonstrează lui și, în final, vrea să îi demonstreze ei că el e mai bun.

Atmosfera din film e una rece dar intensă, tensionată, în cadre scurte și tonuri întunecate, cu tăieturi care nu te lasă să vezi tot și care nici nu-ți dau prea multe explicații și cu un unghi al camerei nervos, mereu în mișcare, anxios, ca, de altfel, relația dintre cele două personaje. Dialogul șchioapătă în schimb pe alocuri, în ciuda substratului tare și a multelor nuanțe. Jay e același egoist narcisist din carte (iar asta nu e un reproș), hedonistul care a scăpat acum aparent de constrângeri, centrat pe sine însuși, care trăiește bine mersi fără vina de a-și fi părăsit familia, preocupat de sex și de ce se întâmplă în relațiile dintre un bărbat și o femeie.

Nightlight, nuvela care stă, împreună cu romanul, la baza filmului și care arată doar prima parte a poveștii, cea sexuală, e un pic mai romanțioasă. Dacă film nu ne e clar dacă Jay s-a îndrăgostit sau nu de femeia necunoscută sau e vorba doar de o curiozitate dată de intensitatea și misterul raporturilor sexuale dintre ei , ei bine, în povestire este foarte clar descris felul în care apar treptat sentimentele pentru ea.

Ambele povești sunt intense, directe și oarecum la limită. Se opun imaginii idilice asupra relațiilor și merg într-o zonă tenebroasă a psihicului, în zona unde pulsiunile sexuale iau locul rațiunii și unde dorința de libertate se bate cu existența domestică, dar și în zona unde nevoia de o intimitate reală, sub orice formă ar fi ea, apare.

Citiți aici mai multe despre întâlnirea Kureishi – Chereau.

Coloana sonoră e foarte, foarte tare și alegerea pieselor spune multe despre film. Ascultați doar The Motel a lui David Bowie și fiți atenți un pic la versuri. Ca să nu mai zic de Nick Cave, de Iggy Pop cu, previzibil, Penetration sau de Chemical Brothers, Eyeless in Gaza și altele.

Mi-e imposibil să vă spun că Revolutionary Road mi-a plăcut, deşi e o carte bună. De altfel, cred că e genul de carte despre care chiar nu ai cum să spui că ţi-a plăcut. E o experienţă dureroasă, o lectură care te lasă cu un gust amar, complet îngrozit de perspectiva unei relaţii pe termen lung şi care, în general, îţi dărâmă toate iluziile pe care ţi le-ai făcut vreodată cum că voi doi o să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi, contrar aşteptărilor, nu m-a dus deloc cu gândul la ecranizarea din 20098, regizată de Sam Mendes, ci la un cu totul la alt film, cu un subiect similar, din 2010: Blue Valentine, echivalentul modern al poveștii soților Wheeler (desfășurate din anii ’50) cu care împarte aceeași atmosferă apăsătoare, aceeași analiză realistă a unei relații între doi oameni ce odată, poate ar fi putut să fie împreună, dar care au sfârșit prin a renunța la prea mult din propriul sine pentru a mai avea loc și pentru celălalt.

Revolutionary Road nu e o carte întemeiată pe un fir narativ puternic. El mai degrabă se strecoară printre flashback-uri și detalii puse sub lupă de un autor omniscient, exigent, dar, în ultimă instanță, îngăduitor cu personajele lui. April și Frank au mai puțin de 30 de ani, doi copii mici și o mulțime de vise vârâte sub covor.

Vârâte, ai zice la început, de dragul societății, desigur. De dragul aparențelor. Ei bine, afli mai târziu că nu e chiar așa. Societatea e mereu acolo. Și în 2013 e acolo. Și da, poartă partea ei de vină, dar problemele stau de fapt altundeva. Mai exact, între cei doi soți, prea speriați – sau poate prea comozi, după cum începi să bănuiești pe parcurs – să-și urmeze visele.

Și nici măcar asta nu e tocmai exact. Pentru că romanul se învârte, în cercuri, în jurul felului în care oamenii își redefinesc în mod constant visele, încercând să le plieze pe realitatea care îi înconjoară. La început, April a vrut să fie actriță. Întâlnirea cu Frank a făcut-o să creadă că va putea să-și găsească împlinirea lângă un bărbat extrem de interesant (așa cum îl descrie ea la puțin timp după ce îl cunoaște) - cel puțin la prima vedere.

Frank, în schimb, și-a dorit întotdeauna să fie mai mult decât tatăl lui, dar a sfârșit prin a alege tocmai confortul unei existențe similare: un job care nu-l satisface cu nimic și nu-l solicită deloc, o nevastă cuminte și o existență liniștită într-o suburbie unde nimic rău nu se poate întâmpla – sau, dacă se întâmplă, se ascunde cât mai eficient de vecinii care nu vor pierde prilejul de a transforma tot evenimentul într-o poveste numai bună de piperat o băută cu prietenii.

Ceea ce e cu adevărat remarcabil la romanul lui Yates e însă felul în care autorul reușește să reducă, absolut totul, la oameni, sa universalizeze o experiență pe care ar putea să o limiteze liniștit la epoca în care ea se desfășoară. Să elibereze societatea de vina de a-i fi constrâns în vreun fel, punând povara responsabilității de cuplu numai și numai pe umerii celor doi.

Frank și April ar putea să trăiască în secolul 19, în anii ’20, ’30, ’70, ’90. Ar putea să fie Dean și Cindy din Blue Valentine, un cuplu care trece prin aceeași angoasă cincizeci de ani mai târziu. Care ajung să se urască profund, dar nu-și permit s-o recunoască nici măcar față de ei înșiși. Și ei cad în capcana compromisurilor care se atrag unul pe altul numai pentru că nu găsesc tăria să reacționeze la momentul potrivit, înainte ca o anumită linie să fie depășită, iar subiectul e atât de comun, încât ai putea să te regăsești și tu în el, să-ți recunoști propria relație.

Ce subtil și înșelător era să te lași dus în asemenea chip! Fiindcă odată începute, lucrurile deveniseră teribil de greu de oprit. Repede ajungeai să spui: ”Îmi pare rău, desigur că ai dreptate”, “Cum crezi tu că-i mai bine” și “Ești cel mai extraordinar și valoros lucru de pe lume”, așa că, până să-ți dai seama, onestitatea și adevărul erau departe, ca niște luminițe în zare, la fel de greu de atins ca lumea oamenilor de aur. (…) descopereai că spui da când voiai să spui nu și “Trebuie să fim împreună în povestea asta” când gândeai exact contrariul.

Și cum ar fi putut fi altcineva învinuit pentru toate acestea?

Iar asta, dragă cititorule, e cu adevărat îngrozitor, și motivul pentru care Revolutionary Road e genul de roman pe care nu vrei să-l citești pe la 20 de ani, atunci când schimbarea nu trebuie să fie un motiv de teamă, așa cum este ea în romanul lui Yates, atunci când relațiile nu se măsoară în ani și încă se definesc prin fluturi în stomac. Pentru că n-o să înțelegi și o să-ți spui, cel mai probabil, că tu și jumătatea ta veți fi, cu siguranță, mai buni de atât. Și poate, cine știe, o să ai dreptate. Sau poate că nu.

Pentru cine n-are răbdare să citeasca romanul și vrea să vadă doar filmul lui Mendes, trebuie să vă spun de la început că nu atinge decât vârful iceberg-ului relației reale dintre April și Frank. Eu, cel puțin, n-am priceput exact de unde porneau toate angoasele lor atunci când am vazut filmul (și nu citisem încă romanul) și m-a lăsat cam rece.

Dacă tot vreți să vedeți ceva în același registru, mai bine încercați, așa cum vă spuneam mai devreme, Blue Valentine, care, spre deosebire de ecranizarea după Revolutionary Road – oarecum împachetată într-o fundă de existență suburbană drăguță ce mai atenuează din impact – taie în carne vie, nu-și iartă nici personajele și nu te iartă nici pe tine, voyeurul accidental ce ascultă cu gura căscată lucrurile oribile de care ajung să se acuze cei doi și se întreabă, la fel ca și personajele din romanul lui Yates: cum am ajuns aici?

PS: Voiam, din nou, să mă iau de traducerea absolut îngrozitoare, care transforma dialogurile între personaje într-o succesiune de replici cu fluența și naturalețea unei mașini cu o roată pătrată. Dar m-am plictisit deja de chestia asta.

O să spun doar atât: de câte ori ați auzit pe cineva începând propoziții în lima română vorbită, aia dintre doi oameni care stau la o bere sau dintre doi vecini, cu: “O”? Nu, nu cu aaaa, sau cu ăăăă. Cu ”O”.

O, cititorule, în traducerea ediției în română a Revolutionary Road toate personajele vorbesc așa. Până și copii. Și, o, nu-i așa că e minunat?

În ciuda avertismentelor puţin transparente (nuuuu! nu te duce!! e un film extrem de prost!!!), am fost (că era vorba de Oz, de Franco, de magie). Am întâmpinat apoi cu stoicism privirea prietenului care mă atenţionase, şi care mă aştepta cu privirea de “eu ţi-am zis, dar tu, betmen, betmen“.

Filmului lui Sam Raimi (Xena, Hercule, Spider-Man 3) începe bine şi alb-negru, cu o poveste dintr-o caravană de circ, în care Oscar Zoroaster Phadrig Isaac Norman este magicianul cu jobenul şi buzunarele pline de năzdrăvănii, care vrea să fie “Harry Houdini şi Thomas Edison la un loc“, dar din păcate e doar un şarlatan fustangiu.

Un pic de atmosferă de circ, un conflict, o furtună, un balon cu aer cald, aventură… şi îţi zici, “începe bine, n-are cum să se strice atât de rău”. Ah, young padawan, habar n-ai ce tortură vizuală şi intelectuală te aşteaptă în cele 110 minute rămase.

Să începem cu personajele şi păpuşarii lor… James Franco are un început bun ca micul magician şmecheraş şi cuceritor, dar se pierde imediat ce intră în pielea vrăjitorului Oz. Mai mult farmec au personajele secundare: maimuţa zburătoare sau fetiţa din porţelan. Michelle Williams e cât se poate de calină în rolul blondei şi blândei vrăjitoare bune Glinda, şi n-are nici sare, nici piper.

Vrăjitoarele rele au, în general, atuul. Din păcate, fiind un film pentru copii (yay, Disney!), nici o vrăjitoare nu se poate desfăşura prea maliţios, şi atât Rachel Weisz, cât şi Mila Kunis, sunt nişte vrăjitoare rizibile.

Spoiler! Probabil că cel mai mare rateu de distribuţie este prezenţa Milei Kunis, care parcă e în transă de la apariţia bleagă a versiunii ei pozitive, blânduţa şi prostuţa Theodora, până la momentul în care trebuie să umple pantofii unei apariţii care a lansat moda vrăjitoarelor la Hollywood, Margaret Hamilton în rolul vrăjitoarei rele din vest. Şi nu-i vin. Pantofii*, vreau sa zic. Este o părere personală, desigur, ca şi cea că singurul rol care i-a venit bine Milei a fost cel din That 70′s Show. Hmmm… şi poate şi cel al lui Meg. /spoiler

Pe lângă jocul slab, nici scenariul nu a făcut eforturi să susțină filmul. Replici slabe şi scurte, scoase parcă dintr-un dicţionar cu limbaj de lemn, cu un nivel de ironie şi umor de grupa mică. În schimb, publicul ţintă Disney este gratulat cu câteva spiciuri motivatoare despre familie, dragoste filială şi înclinaţia către ştiinţă (adevarata magie!!).

Aş vrea să spun că mi-au plăcut măcar decorurile… mă rog, cgi-ul. Spectaculos ca un fototapet. Dacă te uiţi la el de la distanţă, arată bine. Îndată ce se suprapuneau pe el diverse creaturi, totul părea lipit, ca siluetele din carton.

Şi dacă te dai în spate, să vezi tot tabloul, ai reţeta de succes Disney: o poveste populară şi îndrăgită, decoruri uriaşe şi colorate randate pe computer, o poveste fantastică, vrăjitori, vrăjitoare, magie… Eh. Mai slăbuţ cu magia, de fapt. De fapt magia, personalitatea şi respectul pentru inteligenţa privitorului sunt chiar ingredientele care au început de la o vreme să lipsească din filmele Disney, şi de lucrul ăsta mă plângeam şi în contextul mălăieţului Frankenweenie al lui Burton.

Concluzia: vezi primul paragraf.

*Apropo de pantofii vrăjitoarei. M-a amuzat să citesc, nedumerită fiind de lipsa diverselor elemente clasice ale poveştii, că Warner Bros. (care a făcut filmul în 39) interzice utilizarea lor; este vorba în primul rând de drumul din cărămidă galbenă, de pantofii roşii ai vrăjitoarei şi chiar de negul ei caracteristic.

Ați mai citit, pe la noi, câte o referință la Mecanica inimii - cum ar fi în materialul despre poveștile de adormit adulți. Și sunt sigură că titlul acestei cărți nu vă este străin, având în vedere că vorbim despre un volum nu tocmai nou, apărut în limba română în 2009, în traducerea Mihaelei Toma Udriște, la Editura Nemira. Sau poate că vă sună mai cunoscut numele scriitorului: Mathias Malzieu, solistul formației franceze Dionysos (care a luat ființă în 1993) - ce-i drept, lumea îl descrie mai întâi ca muzician și apoi ca autor (deși, pe lângă Mecanica inimii, a mai scris cinci cărți).

Oricum ar fi, astăzi vreau să călătorim în lumea fantastică din Edinburgh și Granada din Mecanica inimii și să vedem ce ecouri provoacă aceasta în arte.

Literatură deopotrivă pentru copii și oameni mari

Apărută în 2007 în Franța, cartea Mecanica inimii este un basm contemporan (prin scriere, nu prin acțiune – care are loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), care stă în picioare în fața oricărui tip de cititor. În cheie de lectură pentru copii, povestea se derulează astfel: micuțul Jack se naște cu o problemă medicală – o inimă mult prea slabă pentru a supraviețui.

Coperta ediției franțuzești

Din fericire, priceputa Madeleine (un fel de vraci, o doctoriță atipică și, în plus, moașă) are soluția potrivită pentru Jack (bebelușul care ne vorbește încă din burta mamei): un mic ceas de lemn, cu cheiță, cuc și sunetele aferente ( tic tac, bineînțeles).

”Proteza” inedită face din Jack un erou numai bun de îndrăgit: este vorbăreț, curios, tandru, aventurier. Alături de mama sa adoptivă, Madeleine (pentru că da, drama se adâncește prin abandonul mamei biologice), băiețelul fragil descoperă lumea. Și, periculos pentru condiția sa, se îndrăgostește de o câtăreață andaluză (domnișoara Acacia), trecând peste toate sfaturile doctoriței. Are loc confruntarea dintre bine (Jack și gașca lui) și rău (Joe, rivalul în dragoste, și gașca lui) și … mi-este teamă că nu are chiar un happy end.

Să ştii că asta-i o nimica toată pe lângă ce ţi se poate întâmpla dacă te îndrăgosteşti. Mai devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită.

Pentru adulți însă, cartea poartă și alte semnificații. Este o poveste fantezistă, plină de metafore – cea mai evidentă este ceasul pe post de inimă; Mathias Malzieu nu se poate abține și ne livrează, spre sfârșitul cărții, cheia de lectură: dacă Jack nu avea cu adevărat nevoie de ceas pentru a trăi, atunci acesta poate reprezenta ideile preconcepute pe care ți le induc părinții pentru a te proteja de suferință, idei de care este greu să te desprinzi.

Cărticica-bijuterie (pe care o puteți găsi și aici, dar îi lipsesc 10 pagini) este o interpretare infantilă a iubirii, o alegorie a vieții, presărată cu o călătorie inițiatică – în timpul căreia eroul nostru își pierde naivitatea, ajunge să aibă două morminte, pierde din doza lui de curaj și îmbrățișează gelozia și frica de a pierde pe cea atât de dragă, se lovește de tot felul de probleme care îl tranformă iremediabil.

Ne iubim ca două beţe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm „incendii”. Cât sunt de înalt, de un metru şaizeci şi şase, corpul mi-e zgâlţâit de un cutremur de pământ. Inima evadează din învelişul-închisoare, se scurge prin artere, îmi ajunge în ţeastă şi se preschimbă în creier. Sunt tot o inimă, de la fiecare muşchi până în vârful degetelor! Pretutindeni, raze de soare arzător, pasiune roz cu reflexe roşii.

Poate că Mathias Malzieu nu este scriitor get beget (de altfel, scriitura sa nu are încă parte de o mână sigură de romancier), nu scoate o capodoperă, însă unghiul de abordare al unui subiect atât de comun este special. Mecanica inimii se citește ușor, în maxim două ore, și te atinge acolo unde trebuie. Cu puțin sirop (ceea ce nu este neapărat un lucru rău, avem nevoie și de asta din când în când), te trage în lumea ei și te ține acolo până la ultima pagină.

Muzica Mecanicii inimii

Ce-a fost mai întâi: cartea sau muzica? Se crede că prima a fost cartea, urmată de muzică. Dar având în vedere că albumul intitulat Mecanica inimii după volumul omonim a fost compus de același autor (Mathias Malzieu) și lansat la doar o lună după carte, se poate ca cele două să fi mers în paralel.

Important este că există și sună bine. Un fel de completare a cărții, albumul Mecanica inimii este al șaselea disc al formației Dionysus (primul produs chiar de trupă), este compus din 18 piese și a primit Discul de Aur (pentru că a fost vândut în peste 75.000 de exemplare). Pe lângă membrii trupei, pe CD apar și câțiva invitați, în rolul personajelor principale din poveste – cum ar fi Emily Loizeau interpretând-o pe doctorița Madeleine, Olivia Ruiz în ”hainele” domnișoarei Acacia sau Jean Rochefort în rolul lui Georges Melies, magicianul prieten cu Jack.

Aici puteți asculta un preview al pieselor de pe albumul menționat.

Mecanica inimii pe scenă

Silvia vă spunea despre piesele pe care nu ar trebui să le ratați de la Festivalul de teatru independent (de orice) Undercloud. Printre ele, menționa și Mecanica inimii, un proiect Asociația Chatarsis & Undercloud, care a fost prezentat aseară, 20 august, la deschiderea festivalului.

De fapt, grație spectacolului-lectură de la Undercloud scriu astăzi despre Mecanica inimii.

Imaginați-vă o piesă de teatru dramatizată și regizată de Chris Simion, cu următorii actori: Maia Morgenstern (doctorița Madeleine), Medeea Marinescu (domnișoara Acacia), Marian Râlea (Georges Melies, magicianul), Marius Manole (Jack, bineînțeles), Vlad Zamfirescu (Joe, rivalul în dragoste al lui Jack). Și mai faceți un exercițiu: pentru ce fel de montare credeți că ar trece peste câteva probleme organizatorice (care au întârziat începerea spectacolului cu o oră) mai bine de 400 de spectatori?

Da, pentru o piesă de excepție, pe care abia aștept să o văd în forma finală, la teatrul Bulandra (probabil în toamnă) – de exemplu, sunt curioasă să văd cum este rezolvată problema naratorului pe scenă.

Chris Simion pregătește, de ceva timp, Mecanica inimii (dovadă stau lecturile publice ale lui Marius Manole de acum aproximativ 2-3 ani). Iar la Muzeul Țăranului Român ne-a deschis ușa spre sala de repetiție a minunaților actori din distribuție și ne-a lăsat să întrevedem ce-o să iasă (adică încă o piesă de teatru care se va juca cu sala plină, întocmai ca Oscar și Tanti Roz sau Hoții de frumusețe sau cam orice altă montare d-ale acesteia).

Șase scaune (regizoarea a stat și ea pe scenă), o masă, un ceas de lemn de perete pe masă, reflectoare – atât de simplu a fost ”decorul”, însă actorii și-au făcut atât de bine treaba, încât publicul a stat cu sufletul la gură până după miezul nopții.

Mă așteptam să fie un spectacol de tipul teatru radiofonic – din moment ce încă se află în stadiul de lectură. De fapt, a fost mult mai mult deoarece gesturile actorilor (chiar și când stăteau cu ochii în text), tonalitatea lor, micile improvizații au făcut aproape o piesă de teatru.

Mecanica inimii merită văzută în versiunea dramatizată, asta e clar!

Și pe marile ecrane

La mécanique du coeur se numește filmul care va apărea în cinematografele din Franța pe 5 februarie 2014. Ecranizarea este o animație regizată de Stephane Berla și Mathias Malzieu (tot el a semnat și scenariul), cu vocile lui Jean Rochefort, Rossy de Palma și Olivia Ruiz în rolurile personajelor principale.

Iată-l pe autor/ compozitor/ solist etc. prezentând filmul și un trailer.

Sursă imagine principală: www.petocuri.ro

The post ”Mecanica inimii” în artă – literatură, teatru, film și muzică appeared first on Bookaholic.

Recent a avut loc premiera unui nou serial mystery SF thriller, care nu ar fi putut trece neobservat, dat fiind că flutură pe generic două nume rezonante ale literaturii şi filmului: Under the Dome (Sub dom) este adaptarea romanului omonim al lui Stephen King (care colaborează şi la scenariu), iar printre (cei 15) producători se numără şi Steven Spielberg.

Ka-ching! au sclipit ochii pasionatului de SF. King şi Spielberg, ohboyohboy! 1000 (şi ceva) de pagini horror transformate într-un nou (mini-) serial pentru serile lungi de toamnă. O nouă teroare care să ne lumineze clipele libere de acasă, o nouă posibilitate de apocalipsă şi încă o ocazie de a analiza cât de uşor se ia stratul subţire de umanitate în faţa catastrofei. Fun, nu?

Nu. În ciuda prezenţei celor două nume răsunătoare printre realizatori, serialul este foarte slab.

Sinopsis: într-un banal orăşel american, în care locuitorii se cunosc toţi, în care nu se întâmplă mare lucru (aparent, căci orice dulap are scheletul său, vorba englezului), într-o zi are loc nemaivăzutul: oraşului i se pune capac. La propriu. Din cer cade un fel de câmp de forţă, ca un clopot transparent şi indestructibil, care desparte oraşul de restul lumii. Locuitorii prinşi sub borcan, mulţi separaţi de membrii familiilor lor, în faţa perspectivei sumbre de a rămâne fără aer, fără apă, fără mâncare, încep să se comporte din ce în ce mai haotic, cu îngrijorare crescândă, apoi cu panică, puşi în faţa acestui fenomen care pare să aibă voinţă şi viaţă proprie. Să fie un experiment (reuşit) al guvernului? Să fie un fenomen supranatural?

Premisele sunt bune, material e berechet, căci Stephen King se desfăşoară în peste 1000 de pagini cu vieţile publice sau secrete ale personajelor sale, care mai de care mai dubioase.

Din păcate însă, serialul adaptează foarte simplist şi tembel poveştile originale (fapt care pe dl. King nu-l deranjează câtuşi de puţin), lucru care nici pe noi nu ne-ar supăra, dacă scenariul n-ar suferi de multe alte păcate: replici naive, banale şi pline de clişee, situaţii rezolvate forţat sau în coadă de peşte, personaje artificiale şi lipsite de profunzime, într-o adunătură cât se poate de neverosimilă, de parcă realizatorul seriei ar fi vrut să acopere orice colţişor de “political correctness” legat de rasă şi sex: personajele originale sunt completate sau modificate astfel încât să apară şi o femeie hispanică, una asiatică şi două lesbiene, dintre care una de culoare.

Nici acest lucru nu ar fi neapărat de reproşat, dacă nu ar juca toţi atât de îngrozitor de prost! Şi unii dintre ei nu-s chiar actori răi, parol. Îi strică însă materialul de lucru.

Under the Dome are până acum 9 episoade (am urmărit cu interes descrescând vertiginos pe primele 3, apoi nici tot popcornul din lume nu a mai reuşit să salveze nivelul de naivitate cinematografică în care s-a înecat producţia).

Găsiţi mai jos trailerul, iar pentru cei care n-au citit cartea lui King, dar li se pare teribil de cunoscută ideea, am lăsat la sfârşit şi un excelent mix de Under the Dome cu The Simpsons, filmul.

The post Serial: Under the Dome, după Stephen King appeared first on Bookaholic.

Hansel și Gretel, vânătorii de vrăjitoare (Hansel & Gretel: Witch Hunters) este filmul pe care îl recomand pentru a fi văzut pe vremea aceasta teribilă, acasă la căldură, eventual cu niște popcorn în față, fără niciun fel de așteptări. Deși lansat în ianuarie, nu m-a tentat până de curând să-l văd – de altfel, tocmai pentru că mă așteptam să fie încă o prostioară de Hollywood, nu l-am văzut decât când chiar eram în pană de filme bune. Adevărul este că nu regret că am petrecut o oră și jumătate cu acest film: am râs cu gura până la urechi tot timpul, fiind atât de binedispusă după aceea încât m-aș mai fi uitat o dată.

Sigur, povestea lui Hansel și Gretel a fraților Grimm vă este cunoscută. De aici pornește filmul, iar regizorul Tommy Wirkola (de origine norvegiană, acesta este primul lungmetraj american pe care îl face) a ales să prezinte pe fast forward sursa de inspirație: tatăl care-și lasă copiii în pădure, frații găsesc casa din turtă dulce, intră în ea, sunt prinși în capcană, vrăjitoarea cea rea îi forțează să mănânce pentru a se îngrășa și a se bucura de ei la cină. În nici 10 minute, Hansel și Gretel reușesc, prin istețimea lor, s-o pună pe vrăjitoare pe foc (scenă grotescă, dar hei, e un film ce se vrea a fi horror, cu accente fantasy puternice).

O găselniță interesantă: după ”prezentarea” basmului clasic, ziare de tot soiul acaparează ecranul pentru a ne spune ce drum au ales cei doi frați – vânători de vrăjitoare, desigur. Și cam asta e cu prezentarea filmului sub motto-ul Classic tale. New twist. Dacă ai văzut până aici, atunci cam știi ce va urma.

Pe scurt, încercând să nu dau prea multe spoilere, Hansel (Jeremy Renner) și Gretel (Gemma Arterton) au decis, în urma întâlnirii cu doamna cea rea din copilărie, să devină vânători de vrăjitoare (detaliu amuzant: Hansel suferă de diabet din pricina zilelor de detenție din casa de turtă dulce ). Străbat țara în lung și-n lat fiind ”adevărați” detectivi și măcelari – când descoperă câte-o vrăjitoare, hop pe ea, omorând-o fie prin decapitare, fie prin împușcare, fie prin alte mijloace și mai neortodoxe. Încă un detaliu de senzație: au doborât peste 600 de ”specimene”.

Și, la un moment dat, apar în orașul Augsburg, chemați de primar din pricina a unsprezece copii care fuseseră dați dispăruți. Pică la țanc s-o salveze de rug pe Mina (Pihla Viitala), o tânără frumoasă, cu plete roșcate, acuzată de vrăjitorie. Nu-i bai, șerifului Berringer (Peter Stormare) nu-i place că se bagă în treaba lui și-i subminează autoritatea, dar Gretel îl potolește pe loc cu un cap în gură . Am uitat să vă spun cum își fac intrarea în scenă cei doi: îmbrăcați în costume de piele (Gemma Arterton aduce un pic a Lara Croft) și cu arme de neam prost (a.k.a dintr-acelea care nu se prea inventaseră pe vremea aceea – în perioada medievală, când este plasată acțiunea).

Sursa

Și restul este istorie. Adică zeci de minute de râs necontrolat – să ne înțelegem: nu datorită scenariului, a replicilor spumoase sau mai știu eu ce, ci grație jocului stângaci al actorilor, al gafelor din scenariu, detaliilor stupide, scenelor de luptă și celor erotice penibile ș.a.m.d.

Dacă sunteți curioși, aflați că Hansel și Gretel se fac că cercetează cauzele dispariției copiilor, află de luna roșie și, implicit, de pericolul convenției vrăjitoarelor (care va semăna cu un Comic Con hilar) din seara cu luna malefică (d-asta erau răpiți puștii, pentru ca vrăjitoarele să facă o magie și să fie imune la foc), se împiedică de niște vrăjitoare (capul răutăților este Muriel, actrița Famke Janssen), pe unele le omoară prin lupte corp la corp și schemele a la Jackie Chan, au și un fanboy (simpatic, e drept; Thomas Mann în rolul lui Ben, adolescentul cicălitor și curios, care va vrea să facă parte din echipa lor – vă las pe voi să ghiciți dacă reușește sau nu) și da, până la urmă totul se termină cu bine, ca-n poveștile fraților Grimm.

Sursa

Adică toate vrăjitoarele (rele!) sunt ucise, misterul asupra vieții părinților fraților planează și rămâne loc de partea a doua.

Sursa

Imaginea este chiar bună comparativ cu calitatea slabă a scenariului (efectele 3D am auzit că nu sunt geniale), mai ales că Tommy Wirkola a ales să filmeze în cadru natural în Germania și nu într-un studio. Machiajul este ok – deși nu pe gustul meu vrăjitoarele cu atribute de vârcolaci, vampiri și zombi la un loc. Coloana sonoră decentă (acum, din nou vă spun, chiar n-am avut nicio așteptare de la acest film și nici voi nu trebuie să aveți).

Una peste alta, precum v-ați dat seama, recomandarea mea stă în picioare – chiar dacă nu avem în față o reinterpretare inteligentă a basmului arhicunoscut Hansel și Gretel, filmul este totuși o plăcere pentru cei care pot face haz de necaz și care se pot distra de prostiile altora .

Sursa

The post Hansel și Gretel, vânătorii de vrăjitoare sau de … zâmbete appeared first on Bookaholic.

“Trenuri cu prioritate” este al doilea roman de Bohumil Hrabal apărut în seria de autor de la Editura Art. Dacă despre prima apariţie, “L-am servit pe regele Angliei“, nu mă mai opream din povestit, despre acest romănaş am mai puţine de spus.

Acţiunea celor 120 de pagini, suficiente pentru a putea include “Trenuri cu prioritate” chiar în categoria nuvelelor, se petrece într-o gară de provincie din Cehia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un răstimp de aproximativ o zi. Personaj principal şi povestitor este Miloš, elev la calea ferată, care se întoarce din nou la slujbă după un scurt concediu medical pentru recuperare după tentativa de sinucidere.

Vedeţi voi, în ciuda uniformei impozante, cu “vestonul albastru, pelerina cu nasturi de alamă pe care mi-i freacă mama cu Sidol şi admirabilul guler [...] după care orice feroviar îşi poate da seama de gradul meu la serviciu” şi în ciuda importantului său chipiu roşu, Miloš e foarte timid cu fetele. Atât de timid, încât după un nefericit incident de ejaculatio praecox, îşi imaginează numai prăpăstii şi ajunge cu venele tăiate la spital.

Între timp, la gară este “business as usual”: şeful gării îşi răsfaţă în continuare porumbeii din aviar, impiegatul Hubicka cucereşte damă după damă pe canapeaua de piele din biroul şefului, tot orarul de trenuri e dat peste cap din cauza războiului, singurele trenuri care ajung la timp sunt cele cu prioritate ale nemţilor, cărând spitale de campanie, răniţi, alimente, militari sau muniţie.

Și, după tentativa bunicului hipnotizator care a încercat să întoarcă din drum armatele naziste cu puterea minții (și a eșuat, în mod public și surprinzător), nimeni nu se mai pune contra trenurilor cu prioritate. Până la Miloš.

Singurul lucru care pare să fi disturbat mersul obişnuit al lucrurilor era faptul că ultima cucerire a impiegatului Hubicka, telegrafista cu nume de sfântă Zdenicka Svata, a ajuns acasă cu fundul plin de ştampilele gării, aplicate într-o noapte de domnul impiegat, lucru care a învolburat toată opinia publică a orăşelului.

Deşi scris în aceeaşi hrabalescă orală şi şugubeaţă precum induioșătoarea poveste din ”L-am servit pe regele Angliei”, romanul-nuvelă ”Trenuri cu prioritate” e ceva mai puțin antrenant; nu îi lipsesc însă personajele bine definite, în ciuda duratei de numai 120 de pagini, nici situațiile de un comic negru-absurd, nici momentele de nostalgie, nici un pic de comedie, nici drama. E o cărticică de citit într-o scurtă călătorie cu trenul, uitându-te în fiecare stație după nasturii lucioși ai elevului la calea ferată Miloš Hrma si încercând să ghicești în spatele geamurilor din gări dacă vreun impiegat ștampilează în acel moment fundul vreunei telegrafiste.

Când ai timp, să vezi și filmul – îl găsești online (partea întâi și partea a doua). Este filmul care i-a adus regizorului său, Jiri Menzel, în 1966, primul și singurul Oscar din carieră (pentru cel mai bun film străin). Ca și în cazul deja menționatului ”L-am servit pe regele Angliei”, ecranizat în 2006 de același Menzel, filmul e fain dacă nu îl compari cu cartea, cu logoreea căreia nu se poate întrece.

Realizat în tradiția Noului Val Cehoslovac al anilor 60, Ostře sledované vlaky sau, cum a fost tradus, mai fidel, în limba engleză, Closely Watched Trains, are tăceri multe, preferând ca o imagine să redea cele 1000 de cuvinte ale autorului, are un protagonist cu caș la gură, aflat la primul său film, și mai are ceva vizionar din stilul caracteristic lui Jeunet pe care publicul contemporan l-a adorat, 45 de ani mai târziu, în Amelie: montajele fanteziste, psuedo-reale, cu fragmente din arhivele istorice, acompaniate de vocea povestitorului.

Până când o să vă faceți timp și o să vă găsiți dispoziția de a vedea o dramo/comedie cehească, alb negru, de acum jumătate de secol, aveți mai jos scena antologică a ștampilelor: