Am fost la avanpremiera noii ecranizări Carrie, după cartea omonimă a lui Stephen King joi, 17 octombrie. Filmul a rulat la Cinema City Cotroceni, cu o sală pe jumătate plină. Am plecat după vizionare cu zâmbetul pe buze – deși, după cum probabil știți,Carrieeste o carte scrisă de maestrul genului horror, așa că filmul ar fi trebuit să meargă pe linia aceasta. Dacă aveți chef să râdeți cu gura până la urechi, eu zic că puteți să vă luați bilete la abia lansatul film. Dacă, în schimb, chiar vreți să vedeți horror, alegeți altceva.Pentru a nu primi reproșuri sau acuzații, vă spun din start că nu sunt un fan al genului horror și, prin urmare, nu mi se întâmplă prea des nici să citesc cărți de acest tip, nici să mă uit la astfel de filme – mă afectează, mă sperie maxim (și acum îmi aduc aminte de păpușa Chucky și de cât m-a băgat în sperieți de am visat-o nopți întregi), iar la un anumit nivel mă deprimă. Totuși, știind despre ce este vorba în nuvela (mai degrabă decât roman) lui Stephen King și văzând filmul din 1976, am acceptat bucuroasă invitația de a merge la noua ecranizare, cu o mare curiozitate și cu interes.
Apoi, trebuie să menționez că impresiile notate aici vor conține cam multe spoilere – altfel nu știu cum să accentuez cât de slab este filmulCarrie în versiunea 2013.
Carrie este prima carte pe care Stephen King a publicat-o, în 1974, fiind epistolară și horror. Atunci când a apărut (inițial respinsă de multe edituri, cu timpul a fost cenzurată în școli) a făcut senzație, fiind una dintre primele volume horror care au avut ca personaj principal o fată și care a tratat atât de fain universul femeii cu toate problemele psihologice (și nu numai) ale sale. Ocult, întunecat, cu puteri supranaturale ca elemente principale. Pe scurt, un altfel de horror, cu două dintre cele mai traumatice episoade: cel al descoperirii menstruației și cel al umilirii supreme de la balul de absolvire.
Cartea a fost ecranizată la doi ani după apariție într-o capodoperă a genului de către Brian de Palma. Premieră cinematografică din punct de vedere al stilului de filmare, a jocului actorilor (mai ales Sissy Spacek în rolul lui Carrie White și Piper Laurie în rolul mamei lui Carrie, Margaret White), a tensiunii și suspansului creat, Carriedin 1976 a rămas în istoria filmului.
A mai existat și un musical după cartea lui Stephen King, plus alte ecranizări (pentru cinema sau TV). Zilele acestea însă rulează în cinematografe o nouă versiune, regizată de Kimberly Peirce, cu Chloë Grace Moretz (Carrie) și Julianne Moore (mama) în rolurile principale. Singura problemă este că nu vorbim de un horror, ci de o caricatură horror, foarte apropiată de o parodie (neintenționată) sau de o comedie.
Carrie este o adolescentă timidă, crescută de o mamă singură extrem de creștină (spre fanatism) care o consideră un păcat și o educă acasă până când statul nu îi mai permite, incapabilă să se integreze (din cauza regulilor dure ale mamei) și să-și facă prieteni, marginală. Filmul debutează cu scena nașterii ei (inițial, mama crede că are cancer din pricina durerilor, iar apoi se ”trezește” cu un copil între picioare); după aceea se trece brusc peste copilăria fetei și camera se oprește la un liceu. Unde o zărim pe Carrie, retrasă, palidă, acoperindu-și corpul pentru a intra în piscină la ora de sport unde trebuia să joace polo. De la început tușele groase îți accentuează starea fetei și marginalizarea ei – a se citi că regizoarea nu se chinuie să construiască trecutul lui Carrie, să motiveze de ce și cum s-a ajuns aici, ci aruncă în fața privitorului câteva scene pe care să le ia de-a gata.
Da, personajul principal este chinuit de ”fetițele” de bani gata, de prințesele Disney atât de pricepute la polo și la altele.
Una dintre primele secvențele cheie ar trebui să te inducă pe pista groazei; însă nu m-a prea impresionat. Vorbesc despre cea de la duș: Carrie se spală liniștită după ora de sport și la un moment dat scapă săpunul pe jos. Ei bine, și atunci observă că săpunul este plin de sânge. Cum nu știe ce se întâmplă, crede că este pe moarte și va sângera până la ultima suflare. Așa că iese disperată, acoperită de un prosop alb pătat, cerând ajutor colegelor sale. Evident, strigătul ei nu este auzit, căci toate prințesele știu ce are. Nu numai că nu o ajută, ci o și îmbrâncesc și aruncă în ea cu tampoane. O traumă psihologică, o descoperire a sexualității într-un mod crud; însă filmul o face penibil, cu o Carrie nu prea convingătoare, semănând mai degrabă cu o isterică.
Plus un adaos modern: filmarea episodului de către Chris Hargensen (Portia Doubleday, veșnica fată rea și populară din liceele americane) și upload-ul lui pe youtube – nu știu dacă era necesară implicarea tehnologiei și a rețelelor de socializare, pe mine una nu m-a dat pe spate.
Una peste alta, în afară de cele câteva minute când este creionat și personajul Margaret White, mama adolescentei marginalizate – care acum se și automutilează atunci când face sau gândește ceva păcătos -, majoritatea filmului enunță eternele probleme ale pubertății, popularitatea versus marginalizarea, chestii de care s-a abuzat mult prea mult în Hollywood-ul ultimilor zeci de ani. Evident, avem și un bal de absolvire. Din senin, aș zice. Și, chiar dacă nu ai citit cartea și nu știi nimic despre ecranizările anterioare, totuși poți simții că acolo e punctul culminant.
După ce ”devine femeie”, lui Carrie i se activează puterile telechinetice; le studiază pe ascuns, ajutată de motorul Google și de cărțile din biblioteca școlii; însă nimic nu te pregătește pentru ceea ce urmează.
Este invitată la bal de Tommy (Ansel Elgort), una dintre vedetele școlii și prietenul lui Sue Snell (Gabriella Wilde) care, simțindu-se vinovată pentru incidentul cu tampoanele, i-l ”împrumută”. Pentru a merge, își închide mama tiranică în ”debaraua pentru rugăciuni”.
Balul face, oricum, toți banii: râzi de nu mai poți atunci când personajul principal se dezlănțuie. Scenă care ar trebui să fie tragică și horor, dar care devine absolut delicioasă: printr-un complot, Carrie și Tommy sunt aleși ca rege și regină la sfârșitul serii; Chris, suspendată din cauza umilirii de la dușuri, dorește răzbunare, așa că, împreună cu prietenul ei, taie un porc, îi iau tot sângele și decid să-l arunce asupra ”reginei”. Colac peste pupăză, moare și Tommy, căci găleata golită de sânge pe Carrie îi cade în cap.
Carrie se înfurie și își folosește puterile supranaturale să omoare. Nu cred că pot exprima în cuvinte cât de absurd este filmat, câte efecte speciale stupide sunt folosite în secvența masacrului, cât sânge curge în râuri absolut inutil – imaginați-vă o tipă biciuită cu cabluri electrice, o alta dată cu capul de pereți, alta sufocată în aer ș.a. Iar când termină cu cei din încăpere, momentul în care domnișoara (din rochia căreia încă picură sânge de porc) se ridică în aer și traversează camera este extrem de hilar, pare un Hristos desenat în variantă feminină și dezaxat..
Ce să mai spun despre omorârea ”dușmancei de moarte”” – trebuie să recunosc că aici este un efect special cu adevărat drăguț (dacă mergeți la film, uitați-vă cu atenție la momentul în care fața lui Chris iese prin parbriz).
Restul este … în complet alt film, mie nu mi s-a părut că mai au sens lucrurile – nu că ar fi avut, Doamne-ferește!
Actori cu roluri slabe, artificiale, unghiuri de filmare aproape identice cu cele ale versiunii din 1976, rezolvări facile și pline de clișee, prea puține aporturi aduse de regizoare cărții sau vreuneia dintre ecranizările anterioare, câteva efecte speciale mai cu moț și cam atât. Acesta este Carrie din anul 2013. Nu tragedie, nu horror, nu altceva. Slăbuț de tot. Dar nu consider că mi-am pierdut timpul cu el, tocmai pentru că am descoperit că la un horror prost pot râde mai mult decât la o comedie bună.
Dar citiți, rogu-vă, măcar cartea. A apărut la editura Nemira în ediție limitată – cu coperta filmului, ceea ce-i face un deserviciu, dar asta este.
Aveam 16 ani când am citit Jocul lui Ender și m-a spulberat. Când ești adolescent, e drept, e ușor să te spulbere tot felul de chestii – dar și acum, încercând să-mi adic aminte despre ce era vorba în cărțile din teancul de SF-uri pe care le-am consumat în perioada aia, fără discernământ, din majoritatea îmi amintesc doar idei vagi, scene aleatorii – și asta în cel mai bun caz. Dacă mă întrebați despre ce e vorba în Valurile timpului de John Brunner n-o să vă pot spune nici atât.
Însă Jocul lui Ender mi-o amintesc surprinzător de bine. Anumite scene îmi sunt încă înfipte în cap cu detalii, iar sentimentul pe care l-am avut în final, când tot ceea ce înțelesesem eu până atunci din carte s-a întors cu fundul în sus, e la fel de proaspăt.
Însă filmul, deși e, cel puțin aparent, fidel cărții, și nu-i neapărat un film prost, nu cred că-mi va rămâne în cap prea mult timp de acum încolo.
Jocul lui Ender e, așa cum probabil știți cu toții deja, povestea unui băiețel, Andrew (Ender) Wiggin, care se transformă pe parcursul poveștii într-un geniu militar, unica speranță a omenirii într-un război cu niște creaturi cu multe picioare și inteligență avansată, care, cu 50 de ani înainte, atacaseră Pământul cu scopul de a-l transforma într-o colonie, și fuseseră extrem de aproape de a reuși.
Am așteptat filmul cu destul de multă nerăbdare. M-am bucurat de el. Dar când s-a terminat nu eram prea sigură dacă mi-a plăcut cu adevărat, deși în sală s-a aplaudat.
Asa Butterfield, în rolul lui Ender, e minunat. L-a interpretat pe puștiul geniu militar exact așa cum mi l-am imaginat și eu: un copil precoce, maturizat artificial, singuratic, forțat să învețe să conducă, în loc să se bucure de prieteniile și spiritul de gașcă specifice unei copilării normale, un echilibru perfect de compasiune și agresivitate (așa cum este descris în film).
Apoi, filmul urmează povestea destul de îndeaproape, ceea ce s-a păstrat din carte a fost esențial, iar scenariul nu se împrăștie în mai multe direcții decât e cazul.
Și, pentru că vorbim de science fiction, da, mi-au plăcut efectele speciale. Arătau bine, și, deși au fost folosite suficient de mult încât să ajungă să irite (aproape trei sferturi din film se petrec în diverse spații virtuale) – nu m-a deranjat în mod special abundența lor.
Așa că m-am tot întrebat: de ce nu pot să spun, simplu, că Jocul lui Ender mi-a plăcut? Pentru că, am decis mai târziu gândindu-mă tocmai la prestația actoricească excelentă a lui Asa Butterfield, romanul lui Orson Scott Card este despre un băiețel care ajunge să poarte pe umeri responsabilitatea unei întregi rase. Și trebuie să spele păcate pe care n-a avut de ales decât să le comită.
Filmul este despre un război. Ender e acolo doar ca o virgulă, printre nave și proceduri militare, chiar dacă e personajul principal. Butterfield ține în spate tot filmul, e forțat să transmită toate lecțiile pe care romanul le predă, în timp ce restul filmului stă degeaba. Valentine e unidimensională (chiar dacă Little Miss Sunshine se străduiește), Peter e aproape inexistent (și cine a citit romanul știe câtă importanță are el în viața lui Ender și pentru concluzia romanului), iar perspectiva din care e spusă povestea e atât de detașată de cea a personajului principal, încât ajunge prea puțin la tine, ca spectoator, din ceea ce simte, gândește și calculează Ender. Se insistă mult pe faptul că e un bun strateg – dar firea lui hiperempatică, cea care îl ajută constant să câștige e adusă în discuție doar tangențial, povestită, dată mură-n gură.
De fapt, cred ca dacă ar fi să rezum principala problemă a filmului într-o frază, aș concluziona că spune prea mult și arată prea puțin. Filmul trebuia să te conecteze direct la perspectiva lui Ender. Trebuia spusă prin ochii lui. Și atunci finalul ar fi avut cu totul alt impact.
Așa, am senzația că cine n-a citit cartea nu rămâne decât cu o povestioară YA cu un twist în final despre un băiețel viteaz care, împreună cu prietenii lui simpatici și puțin excentrici, trebuie să salveze rasa umană de niște gândaci (de altfel, ca fapt divers, Formics chiar așa erau traduși în versiunea pe care am citit-o eu, apărută în colecția Nautilus la Nemira acum mulți ani). Un film cu buget enorm, CGI galore și profunzimea emoțională a unei cizme. Un film fără suflet.
Iar romanul lui Orson Scott Card pune probleme mult mai profunde, despre umanitate și cum uneori oamenii sunt cei cu adevărat lipsiți de ea. Despre diversele justificări morale ale războaielor și a actelor comise în timpul lor. E o poveste complicată, bogată în semnificații, pe care filmul a simplificat-o pentru consumatorul de popcorn de mall.
Iar mesajul lui Card e cu atât mai evident în continuările romanului, restul poveștii lui Ender (pentru că volumul despre care vorbim nu este decât primul dintr-o saga lungă), care aduce în discuție în mod constant problema comunicării între specii, umanitatea ființelor non-umane și sacrificiile pe care trebuie să le facă individul pentru supraviețuirea speciei.
Ăsta e motivul pentru care vă recomand cu căldură romanele. Sunt excelent scrise și se citesc cu lăcomie, în porții mari (mie mi-au ocupat toate pauzele și orele de matematică din clasa a unșpea).
Însă filmul cred că o să-l aveți ocazia să-l vedeți destul de curând într-o sâmbătă dimineața, pe proteve sau ceva, pe la zece așa, între desenele animate și știrile de prânz. Ok, sunt rea. O să fie sâmbătă seara Image may be NSFW. Clik here to view.
Dar tot e nedrept pentru roman.
———-
Alte comentarii aleatorii:
Mă întreb dacă se vor ecraniza și celelalte părți.
Nu pricep ce s-a întâmplat cu secolul 21 de a dat peste noi mania vampirilor. După un început frumos, lent și de calitate – mai întâi discret și sporadic în secolele 18-19, înflorite în epocalul Bram Stoker’s Dracula (1897) – subiectul vampirilor a fost abordat în secolul 20, printre alții, și de Richard Matheson, Stephen King, George R.R. Martin sau Anne Rice, cu Cronicile ei vampirești. În secolul 21 însă, subiectul a explodat, și în literatură, și în ecranizări: The Southern Vampire Mysteries, transformat în True Blood. Vampire Diaries, povești pentru adolescenți, cu un serial omonim și un mai nou The Originals. Seria Twilight a lui Stephenie Meyers, care ne-a adus capodoperele cinematografice cu același nume. Plus vechiul Buffy, plus mai noile The Gates sau Being Human.
Și, când ai zice că lucrurile au luat-o bine pe arătura vampirilor moderni, care beau sânge fals, îmbuteliat, la sticluță, sau sclipocesc precum praful de stele, ori se duc la liceu (Vampire High), cineva îl dezgroapă pe vechiul și originalul vampir istoric al lui Stoker, aka ”Vlad the third, Prince of Wallachia, second son of the house of Basarab, also known as Vlad Țepes, Vlad the Impaler… Dracula.”
Noul serial NBC, Dracula (2013), a avut premiera acum două săptămâni, răstimp în care au fost date la apă două episoade. Dat fiind că acum vreun an se anunța că printre creatorii acestui nou serial se va afla și Dan Knauf, cel care a făcut acum vreo 10 ani seria HBO Carnivale (care se numără în continuare printre preferatele mele, în ciuda finalului aberant sub proximitatea scoaterii din grilă), am sperat la un Dracula bine făcut, antrenant și inovativ, că doar n-o să facem pastișe inutile, și am așteptat.
Așteptările mi-au fost lăsate în expectativă, precum o valiză uitată în gară, iar noul serial este de un ridicol răsunător, cu niște inovări în poveste de se întoarce în mormânt bietul Bram Stoker (că Vlad probabil ne-a renegat demultișor) și cu un scenariu atât de găunos, încât și cea mai găurită bucată de șvaițer ar fi invidioasă.
Să vă povestesc. Pe la 1881, toamna, un domn îl dezgroapă și-l trezește pe Dracula, uscat ca o stafidă în cripta lui, și-l readuce la viață, cu sânge proaspăt, și scoțându-i multiplele țepușe din varii părți ale corpului (adio mitul țepușei în inimă, aparent nu funcționează dacă nu tai și căpățâna). Acest domn este nimeni altul decât Van Helsing, zee original vampire slayer, acum venit să dezgroape taman chintesența vampirescă.
Domnul Van Helsing caută răzbunare: Ordinul Dragonului, Ordo Draco, un grup de gherilă și exterminare a vampirilor, i-a killerit familia. E adevărat, Van Helsing nu e vampir, dar suntem siguri că ni se va explica această gaură din Matrice într-un episod ulterior. Și cine e mai potrivit să îi elimine, unul câte unul, decât Dracula?
Astfel încât voievodul român e săltat din mormânt, scuturat de praf, tuns, ras și frezat, parașutat în America (unde capătă și un frumos accent american, pe lângă impecabilul britanic), unde, iar nu știm cum, dar aparent nu e esențial, face o căruță de bani. Cu care vine în Londra ultimilor ani ai secolului 19, sub formă de filfizon spilcuit, mare magnat al tehnologiei emergente a electricității… wireless.
Mai vreți? Van Helsing, păpușarul din umbră, e prof de anatomie la facultatea de medicină, unde învață Mina, singura femeie printre studenți bărbați, exponent al feminității și emancipării și, desigur, icoană a fostei doamne Țepeș, dispărută în mod tragic cu câteva sute de ani în urmă, în urma acțiunilor Ordo Draco.
Ordo Draco, la rândul său, trăiește bine mersi în Londra, și încearcă să aplaneze orice conflict pe bază de vampir. Între timp membrii ordinului au devenit, la rândul lor, magnați ai industriei și învârt pe degete bani, relații și societatea posh londoneză, motiv pentru care Dracula vine să le tragă preșul de sub picioare achiziționând nu-știu-ce-acțiuni ale nu-știu-cărei-întreprinderi și băgându-și coada în afacerile lor.
Mai apare Jonathan Harker, care e un jurnalist tânăr și fără bani, Renfield, un fel de valet negru, o reprezentantă a Ordo Draco, blondă și care se antrenează cu săbii printre saci de nisip în beci, și niște Clarvăzători drogați cu opiu într-un bordel chinezesc.
Nimic împotriva blondelor cu săbii, nici a bordelelor chinezești din Soho. Nici a vampirilor, fie ei orice aberație modernă ar putea scobi mintea monofazată a scenariștilor. Dar de ce trebuie să îi spunem acestei tocănițe absurde Dracula? De ce nu există asociația transilvană pentru protejarea valorilor originale vampirești? De ce să terfelim printr-un steampunk șovăielnic și prost numele unui venerabil vampir, devenit brand de țară, thank you very much, Bram Stoker?
Din păcate, restul serialului arată bine, mai precis costumele și decorurile (e filmat în mare parte în Budapesta), iar actorii joacă și ei binișor, așa că îmi închei aici criticile la adresa scenariului ridicol, lăsându-vă cu trailerul serialului:
Cu ceva timp în urmă citeam cu interes faptul că la sfârșitul lui 2013 se va lansa o ecranizare după As I Lay Dying (Pe patul de moarte), a lui William Faulkner, o carte pe care o consideram ne-ecranizabilă… așa cum, se pare, o vedea toată lumea, dat fiind că, deși au mai existat încercări, unele mai reușite, altele mai puțin, de a-l transpune pe Faulkner în film, de As I Lay Dying nu se apropiase încă nimeni.
Și cum să te apropii, când ar trebui să poți realiza paradoxul de a face un film pe cât de modest este subiectul și calice personajele, pe atât de complex pe cât l-a dat nebunescul discurs tip ”flux al conștiinței” pe 15 voci, marca inconfudabilă Faulkner, fără punct pe pagini întregi, acum în versiunea incipientă ”mocofan de Yoknapatawpha”.
Din păcate, cel care s-a înhămat cu ambiție și, aș spune, tupeu de boboc la această căruță (să ne menținem metaforele în zona rurală, zic) a fost James Franco, pe post de regizor și actor principal. Spun din păcate pentru că, deși scaunul regizoral nu apucă să i se răcească în ultimii ani, nici una dintre producțiile sale nu reușește să sară de pragul ”meh”. Iar As I Lay Dying, cu părere de rău, tot pe acolo se zbate.
Povestea pe scurt (foarte fidelă, de altfel, romanului): Addie Bundren, mamă și soție, ascultă de pe patul de moarte hârșâitul monoton al fierăstrăului pe care îl mânuiește unul dintre băieții ei, Cash, care îi construiește sub fereastră sicriul. Ultima ei dorință e să fie înmormântată în orașul Jefferson, cale de vreo 3 zile cu căruța de cătunul unde o duc de pe o zi pe alta Bundrenii: Anse (Tim Blake Nelson), soțul lui Addie, și copiii lor, Darl (James Franco), Cash (Jim Parrack), Jewel, Dewey Dell și micul Vardaman.
Odată așezată Addie în sicriu (invers, ca să nu i se șifoneze rochia de mireasă, în protestele lui Cash că i se dezechilibrează construcția), toată familia se încarcă în căruță, claie peste grămadă peste moartă, să o ducă la groapă în Jefferson, însoțiți, pe măsură ce trec orele și soarele se ridică mai sus pe cer, de un miros din ce în ce mai pestilențial și de o roată de vulturi deasupra capetelor.
Aventurile – care, dacă nu ar fi atât de tragice, ar putea să pară chiar comice – se țin lanț: inundațiile au rupt un pod și catârul știrb de Anse insistă să fie trecut râul chiar și așa. Șareta se rupe, caii se îneacă, sicriul o ia la vale, iar Cash își rupe un picior pe care a doua zi Darl i-l repară cu ciment. [atenție, spoilere până la sfârșitul paragrafului] Din toată afacerea asta a transportatului cadavrului în putrefacție toată lumea are de pierdut – Cash un picior, Darl sănătatea mintală, Dewey Dell banii pe care intenționa să îi dea pe un avort, Jewel calul la care ținea aproape la fel de mult cât ținea la maică-sa. Singurul care va câștiga ceva va fi Anse, care se va întoarce din Jefferson cu un set nou de dinți falși, pentru care strânge bănuți de 15 ani știrbi și gângăviți.
În roman, al naibii de greu de consumat, discursurile se schimbă pe măsură ce se schimbă punctul de vedere al naratorului. Nu atât de dramatic precum în năucitorul Zgomotul și furia, suficient însă să ai vreo 15 voci diferite.
În film, Franco a ales poate cel mai nefericit și cu iz necopt de experimental mod de a reda acest caleidoscop de voci și unghiuri: ecranul filmului este în mai bine de 50% din timp tăiat în două secțiuni asincrone, prezentând câteodată personaje și situații cu totul diferite (ocazional monoloage în voice-over), alteori ambele jumătăți de ecran fiind fixate pe același personaj, din două unghiuri puțin diferite. Teribil de obositor și ineficient, pentru că, în loc să prezinte nimicul, spleenul, anxietatea aridă, induce privitorului, care încearcă să lupte cu steroscopia, o stare inutilă de agitație vizuală.
Cu toate acestea, filmul nu este chiar de azvârlit, dacă aveți sânge în voi să vedeți o ecranizare a unui roman de 300 de pagini sub forma unui film în care dialogul nu este partea principală. Recunosc sincer, deși n-aș putea spune că mi-a ”plăcut” în vreun fel filmul As I Lay Dying, am avut, văzând versiunea lui Franco, același sentiment de deprimare, neplăcere, răceală și melancolie pe care mi l-a indus și romanul lui Faulkner. Socot deci că un scop a fost atins, și pentru asta primește o bulină albă.
Chiar dacă a marșat pe vizual în detrimentul evident al caracterizării indivizilor (inclusiv propriul său personaj, Darl, e sărăcăcios și incomplet portretizat), Franco a reușit într-un mod decent (dar, sper, nerepetabil*) să realizeze imposibilul și să ecranizeze As I Lay Dying.
*Zic ”sper”, dar nu o cred. James Franco numai ce s-a apucat și de filmările la noul The Sound and The Fury.
Pe 1 noiembrie a avut loc premiera, în toate cinematografele din țară, mult-așteptatului film Jocul lui Ender, ecranizarea cărții omonime a lui Orson Scott Card. Ioana a fost la avanpremieră și v-a povestit despre film aici. Cum ni s-a părut o adaptare bună a cărții, ne-am gândit, împreună cu prietenii de la Editura Nemira, că v-ar plăcea să vedeți și voi filmul și să citiți cartea (apărută la Nemira într-o ediție specială), dacă nu ați făcut-o deja.
Așadar, punem la bătaie două pachete Jocul lui Ender - fiecare pachet conținând o invitație dublă la film și cartea.
Condiții de participare la concurs:
Să fiți din București sau să ajungeți în București pentru a viziona filmul – invitațiile la film sunt valabile pentru Cinema City Sun Plaza (câștigătorii își vor alege data și ora când vor să meargă după ce primesc invitațiile).
Să răspundeți, în comentarii, la întrebarea: ”Cum credeți că vor arăta jocurile copilăriei peste 50 de ani?”.
Să vă semnați cu numele complet și real și să lăsați o adresă de e-mail validă.
Termen limită: 13 noiembrie, ora 00:00.
Câștigătorii vor fi aleși prin tragere la sorți dintre cei care au respectat cerințele concursului şi vor fi contactaţi prin e-mail pentru oferirea datelor de intrare în posesia premiilor.
Câștigători: Oana Prisacariu și Dinu Florin-Silviu.
Pământul este atacat din nou. Gândacii extratereștri se încordează pentru o ultimă lovitură. Supraviețuirea rasei umane atârnă de descoperirea unui geniu militar care îi poate învinge o dată pentru totdeauna. Dar cine este el?
Ender Wiggin. Geniu. Neîndurător. Viclean. Un maestru în strategie și tactică.Și un copil în același timp. Copilăria lui Ender se termină atunci când, recrutat de guvern pentru a fi antrenat în armată, ajunge în noua sa casă: Școala de Luptă. Chiar și între recruți de elită, Ender se arată a fi un geniu între genii.
Reușește în orice simulare de război. Dar oare toată presiunea și singurătatea vor ajunge să îl înfrângă înainte de bătălia finală? Cum va reacționa el în condiții reale de război? În cele din urmă, Școala de Luptă nu-i decât un joc.
Acum o vreme, regizorul Steven Soderbergh anunța că își vede ”pensionarea” din ce în ce mai aproape, lăsând deoparte lungmetrajele în favoarea regiilor de televiziune. După ceva timp de la ultimul său succes consistent, filmul biografic Behind The Candelabra i-a adus în acest an 8 premii Emmy.
Behind the Candelabra este ecranizarea fidelă și atentă a unei cărțulii biografice despre viața lui Liberace, scrisă din perspectiva iubitului său, Scott.
Cu titlul complet Behind the Candelabra: My Life with Liberace (În spatele candelabrului, viața mea cu Liberace) cartea a fost lansată în 1988, la un an după moartea artistului, și este scrisă de Scott Thorson în colaborare cu Alex Thorleifson. ”Colaborare” s-ar putea să fie un cuvânt cam tare, dat fiind faptul că Scott nu avea la activ prea multă educație formală în momentul când fusese adoptat, la figurat, de Liberace, iar viața lui de după Liberace l-a dus într-un program de protecție a martorilor, apoi, ocazional, pe la închisoare. Cert este că amintirile sale au fost transformate de scriitoarea de biografii Alex Thorleifson (fostă artist plastic) într-o frumoasă, bogată și aparent sinceră carte biografică despre Liberace, din punctul de vedere intim al companionului și iubitului său, Scott Thornton.
Nu știu la ce vă gândiți voi când spuneți azi Liberace. Eu mă gândesc, simplist, la un spectacol flamboaiant și la un pianist gay, dat fiind că epoca lui era înfloritoare înainte de a mă fi născut eu și, chiar dacă am fi fost contemporani, mă îndoiesc că prezența lui ar fi trecut de bariera cenzurii comuniste. Interesant este faptul că, ”pe vremea lui”, pentru publicul său, Liberace era doar un spectacol flamboaiant. Cuvântul gay nu intervenea în nici o discuție publică; Liberace a păstrat secretul până la moarte, iar cei din jurul său (familie, prieteni, angajați apropiați) au păstrat și ei tăcerea. Ironic însă, conform textului original, presa, deși știa, a dat dovadă de un neașteptat bun simț și și-a ținut gura:
Like other gay entertainers, he was protected by the people who worked for him or with him. They would never risk their lucrative jobs by talking to the press. Even if they did, the press wouldn’t publish their stories. The entertainment world is a closed fraternity—and the media are as much a part of it as the stars.
Image may be NSFW. Clik here to view.În paranteză fie spus, deși presa pare să se fi transformat considerabil în patru decenii, probabil cele câteva procese intentate ziarelor care făcuseră aluzii discrete la înclinațiile sexuale ale lui Liberace vor fi tăiat cheful oricărui reporter de a mai face comentarii asupra a ceea ce se întâmpla în viața personală a starului. Procesele, desfășurate în anii ’50, o perioadă încă homofobă, au fost câștigate de Liberace, care, cu această ocazie, a popularizat expresia ”What you said hurt me very much. I cried all the way to the bank”, primind, desigur, despăgubiri pentru afirmațiile ”calomnioase”.
Banii aceștia însă erau mărunțiș pe lângă ce onorariu primea deja Liberace, care în anii ’50 era socotit cel mai bine plătit om de scenă din lume și avea deja imaginea sclipitoare și ostentativă care i-a adus faima: bijuterii opulente, haine din blănuri rare, mașini de colecție, lame-uri, paiete, strassuri. Cartea menționează chiar faptul că Liberace este mai mult sau mai puțin direct responsabil pentru imaginea, la fel de sclipicioasă, a anilor maturității lui Elvis. Desigur, acesta a fost doar începutul show biz-ului exploziv, iar drumul, odată deschis, a fost urmat cu succes de staruri precum Elton John (admirator declarat al lui Liberace), David Bowie, Freddie Mercury, Michael Jackson sau Prince.
Image may be NSFW. Clik here to view.Spre sfârșitul anilor 70, când Liberace se apropia de vârsta de 60 de ani, a avut loc întâlnirea cu cel care urma să fie cel mai important bărbat din viața sa, tinerelul de 18 ani Scott Thorson, care i-a devenit în următorii ani iubit, companion, cel mai bun prieten și aproape fiu – motiv pentru care Liberace l-a convins chiar să suporte operații estetice pentru a ajunge să semene cu el.
Aici începe filmul lui Soderbergh, cu Michael Douglas seducător în rolul lui Liberace și Matt Damon surprinzător la cei 43 de ani ai săi în rolul de boy toy de 18 ani al lui Scott. Cum spuneam mai devreme, filmul (filmat pentru HBO Films cu un buget de numai 23 milioane $) este fidel cărții biografice, dar, evident, departe de a picta un tablou complet. Lipsesc cei 50 de ani care l-au făcut pe catolicul de origine poloneză Wladziu Valentino să devină Liberace, cel mai adulat artist de scenă al lumii, dar un personaj singuratic și casnic în intimitatea palatelor sale. În ceea ce privește orientarea sa sexuală, lucrurile nu au necesitat mai multe explicații:
He couldn’t help being attracted to men. Their bodies, their scent aroused him in a way no female could. He had to face the truth. He couldn’t change, no matter how hard he tried. Being gay was as much a part of him as the color of his eyes or his hair. But that idea was unacceptable to the church. [...] According to Catholic dogma, the failure to confess a sin is also a sin—a sin of omission. Lee said he felt he was damned if he did and damned if he didn’t.
Image may be NSFW. Clik here to view.Nu sunt teribil de prezente, de asemenea, dilemele existențiale ale lui Scott (pe care, de dragul decenței, le vom considera sincere), asupra moralității relației dintre un ”old queen” de 58 de ani și un băiat de 18 (sau 16, cum se menționează în alte surse), pe care îl vrea și drept iubit, și drept fiul pe care nu îl avusese niciodată. Filmul, discret, nu insistă asupra acestui aspect și se concentrează mai degrabă pe viața personală a starului, pe Lee cel în trening, cu chelie, ronțăind la film floricele, înconjurat de 20 de pudeli, omul din spatele candelabrului, elementul mereu prezent pe scenă, pe pian, parte din imaginea lui Liberace, alături de inelele uriașe, blănurile și părul mereu impecabil (în realitate o perucă).
Nu știu câtă plăcere vă va face să citiți o carte biografică fără o valoare literară prea mare, despre un personaj mai puțin familiar culturii și societății noastre, dar vă recomandăm filmul, mai ales pentru jocul celor doi actori principali, și încheiem cu o înregistrare de la unul dintre spectacolele sale (în care apare și Scott, pe post de șofer) și cu trailerul filmului, nu înainte de un ultim citat despre Crăciunul din casa lui Liberace:
That year we had eighteen huge Christmas trees, more than 350 red and white poinsettias, table decorations, greenery, wreaths—enough candles, lights, and tinsel to stock a department store. Getting everything done required a huge expenditure of effort and unbelievable expense. I spent every one of those $25,000. Looking back, it’s hard to imagine doing all that for one fifty-eight-year-old man’s pleasure.
Acum două zile, într-o sală de cinema IMAX, am fost la avanpremiera ecranizării celui de-al doilea volum din seria Jocurile Foamei, Sfidarea, trilogie scrisă de Suzanne Collins (tradusă la Editura Nemira, care a relansat-o de curând). Lume multă, forfotă, nerăbdare. Cu ceva întârziere și cu un discurs neașteptat al Andreei Esca (prezentă la eveniment deoarece revista al cărei director editorial este susținea promovarea filmului) – cuvântare, de altfel, scurtă și la obiect, îndemnându-ne să fim atenți și la costumele actorilor (puțin ironic pentru cei care știu despre ce este vorba în film) – a început vizionarea.
Ce vă pot spune din start și fără ocolișuri este că mi-a rămas în minte. Și că vreau să-l revăd. Probabil că este una dintre cele mai bune continuări a unei serii pe care am văzut-o.
Cu siguranță mai bine realizat decât primul, cu un alt regizor (Francis Lawrence, care i-a luat locul lui Gary Ross), cu actori care se țin pe poziții și dau totul pe marele ecran, cu o poveste cel puțin la fel de faină și efecte speciale care-ți cam taie răsuflarea și vin, cu siguranță, în completarea acțiunii, Jocurile Foamei: Sfidareaeste un spectacol pe care trebuie să-l vedeți.
La fel ca Ioana, și eu am pornit drumul invers, de la film la carte (lucru extrem de rar și pentru mine), însă sunt abia la începutul seriei. Așa că nu vă pot spune eu cât de fidelă este ecranizarea cărții (deși, din punct de vedere al stilului pe care l-am remarcat la Suzanne Collins, cred că replicile, de exemplu, sunt păstrate fără deformări) – poate o va face însăși Ioana Image may be NSFW. Clik here to view. . Ceea ce pot face (și se va întâmpla) este să notez câteva impresii despre film.
Așa cum poate știți (iar dacă nu, revedeți-l, căci partea a 2-a nu amintește mai deloc de prima), primul film se încheiase cu victoria neașteptată a lui Katniss Everdeen (Jennifer Lawrence) și Peeta Mellark (Josh Hutcherson) în lupta din arena sadică, pozând ca îndrăgostiți. Și, bineînțeles, înfuriindu-l pe președintele Snow, tiranicul a cărui mână fusese forțată în împrejurările cauzate de boabele otrăvite. Ei bine, continuarea se suprapune momentului ca o mănușă, arătându-ne pe cei doi, împreună cu familiile lor, în Satul Învingătorilor – nu vă imaginați că trăiesc în lux, dimpotrivă, însă au, ce este drept, câteva beneficii (cum ar fi mâncare).
Atât Katniss, cât și Peeta, suferă de sindromul de stres post traumatic, fiind atenți la fiecare pas pe care-l fac, simțindu-se încă în lupta pentru supraviețuire. Cadrele se precipită, nu-ți lasă timp de gândire și te aruncă în turul de forță pe care cei doi trebuie să-l facă prin cele douăsprezece districte pentru a ”promova” Jocurile Foamei și tot ceea ce simbolizează acestea.
Sfidând Capitoliul, cei doi au aprins flacăra revoltei – printre cele mai emoționante pasaje din film sunt cele în care Katniss ține discursuri în fața oamenilor săraci din diferite districte; la un moment dat, este luată de val și oferă o bursă lunară familiei lui Rue (Amandla Stenberg), fetița care murise în arenă. Credeți-mă pe cuvânt, momentul în care un bătrânel salută discursul lui Katniss, iar apoi este urmat de toți ceilalți, este unul care mișcă ceva în tine, care-ți trezește măcar puțin sentimentul revoltei (de altfel, și actorul Donald Sutherland, care-l interpretează pe președintele Snow, îndeamnă publicul să se revolte pentru toate problemele pe care le are; un sfat bun, zic eu).
Societatea din Panem este la fel cum o știți: divizată tot în 12 districte, cu un Capitoliu parcă și mai obraznic, mai îndrăzneț, mai colorat și nepăsător la tot ceea ce se întâmplă în afara lui. Contrastul, de data aceasta, este la cote maxime. Costumierii și scenografii chiar s-au întrecut pe ei înșiși, inventând ținute și machiaje extravagante – dacă ați crezut că ceea ce ați văzut în ecranizarea primului volum nu poate fi amplificat, v-ați înșelat. A propos de asta: nu cred că fi văzut pe ecran o ținută mai deosebită decât cea pe care o poartă Katniss într-un show televizat (o rochie de mireasă care, atunci când se învârte, ia foc și este dezvăluită o pereche de aripi).
Întorcându-ne la firul acțiunii (încercând să nu dau prea multe spoilere), președintele Snow (Donald Sutherland), nemulțumit de revoltele care încep să se nască pretutindeni, se gândește să pună ceva sare și piper: inventează, cu ocazia Jubileului Pacificării (o ediție specială a Jocurilor Foamei, care are loc o dată la 25 de ani), o nouă rundă de jocuri, în care participanții sunt extrași dintre Învingători. Cum Katniss este singura fată din districtul 12 care a câștigat vreodată Jocurile Foamei, intră în competiție automat. De cealaltă parte, Peeta se oferă voluntar în locul lui Haymitch (Woody Harrelson).
Spectacolul începe, cu adevărat, abia acum: pregătirile de dinainte de plecare, antrenamentele, turul pe care-l fac tributurile la ceremonia de prezentare a Jocurilor, emisiunea televizată, intrarea în arenă (mult mai sângeroasă decât prima, cu multe capcane, bătălii atât cu ceilalți participanți, cât și cu fenomene ”naturale” de tipul unei cețe – otrăvitoare -, a unor babuini – asasini -, a unei ploi – cu sânge – etc.) și sfârșitul, care te lasă cu dorința unei continuări pe moment.
Efectele speciale, precum vă spuneam la început, sunt foarte faine. De coloană sonoră, ce să mai zic!
Dar nu trebuie să credeți pe cuvânt aceste impresii disparate – mergeți la film și contraziceți-mă! Acesta rulează începând de astăzi, 22 noiembrie, în toate cinematografele din țară. Apoi, poate vă întoarceți la carte.
Era să uit: s-a realizat, recent, o versiune a Jocurilor Foamei sub forma unei animații în stilul jocurilor 8-bit. Este simpatică Image may be NSFW. Clik here to view. .
Jurnalul secret al lui Adrian Mole de Sue Townsend e deja un clasic pentru adolescenţi, căci Penguin i-a scos ediţie aniversară la 30 de ani de la data apariţiei. Nu ştiu dacă ăsta a fost sau nu motivul pentru care a apărut şi la noi, dar e bine că s-a întîmplat. Jurnalul despre care o să povestesc poate fi citit şi în română, tradus foarte simpatic de Florentina Hojbotă pentru Editura Arthur.
M-am distrat foarte tare cu cartea asta, şi comică şi înduioşătoare. E scrisă, cum anunţă şi titlul, sub forma unui jurnal, iar Adrian Mole, cel care îi umple paginile, e un puşti care abia a împlinit 14 ani. Îşi spune „intelectual“, pentru că detestă orele de sport şi nu e cel mai popular din şcoală, plus că scrie poeme şi suferă din dragoste pentru Pandora, o colegă de-a lui, genul cu ponei. În stadiul la care începe cartea, Pandora se cuplează, clasic, cu prietenul lui cel mai bun, Nigel. Dar povestea nu rămîne aici!
Ce secrete mai ascunde Adrian Mole în jurnal? Păi, în general scrie cu un umor de sitcom despre lucruri grele, cu care majoritatea dintre noi ne-am descurca prost spre foarte prost. Părinţii lui divorţează, mama pleacă cu noul iubit, tatăl suferă cîineşte şi-şi mai pierde şi slujba (suntem în Anglia Doamnei de Fier), Pandora face fiţe, iar pensionarul cu probleme pe care îl îngrijeşte nu o duce nici el prea bine cu sănătatea. Plus că şi cîinele e deznădăjduit şi cam pe zero şi cu zenul, şi cu oasele. A, şi mai pomeneşte şi despre nişte reviste porno pe care le citeşte pe furiş, Big and Bouncy, mai mult cînd e supărat şi nu mai ştie ce să facă. În rest, cînd e doar amărît, bagă Război şi pace, Madame Bovary, Aşteptîndu-l pe Godot (despre Vladimir şi Estragon zice că sună ca nişte nume de anticoncepţionale).
Adrian Mole notează în jurnal şi reuşeşte cumva să fie comic povestind despre toate astea la un loc, comic pînă la lacrimi, în toate sensurile la care vă puteţi gîndi. Citiţi măcar bucăţica asta, despre Adrian şi tatăl lui tremurînd pe întuneric pentru că n-au mai avut cu ce plăti factura la electricitate:
Bunica ne-a făcut o vizită surpriză. Ne-a prins ghemuiţi lîngă primus, mîncînd fasole rece din conservă. Tata citea Playboy, pe ascuns, profitînd de lumina slabă a lumînării, eu citeam Timpuri grele, cu lanterna de la breloc. Ne simţeam chiar bine. Tata tocmai spunea că e „un bun antrenament pentru momentul în care civilizaţia se va prăbuşi“, cînd bunica a intrat val-vîrtej şi s-a isterizat. Ne-a obligat să mergem la ea, aşa că acum dorm în patul bunicului meu care a murit. Tata doarme la parter, pe două fotolii lipite unul de altul. Bunica ne-a virat în cont bani pentru factură de electricitate; e furioasă pentru că ţinea banii ăia ca să-şi umple congelatorul cu provizii. Cumpără cîte două vaci moarte pe an.
Cam astă e tonul, indiferen că povesteşte despre criza facturilor sau despre ochii ieşiţi din orbite ai domnului Scruton, directorul şcolii.
Jurnalul secret al lui Adrian Mole e genul de carte pe care poţi s-o citeşti cu lanterna sub plapumă cînd ai 11 ani şi să faci acelaşi lucru la 30. Văd că Sue Townsend a făcut o întreagă serie cu personajul ăsta. Nu ştiu ce să spun de idee, în general cînd am încercat serii, am dat peste cărţi inegale, dar de fiecare dată personajul de la carepornesc mi-a fost clar simpatic. Flavia de Luce, din seria lui Alan Bradley, e ultima descoperire din categoria asta, şi poate o să povestesc la un moment dat mai multe despre ea: e o fetiţă pasionată de chimie şi otrăvuri care se pricepe foarte bine să investigheze crime.
Pînă să sar la alte personaje, vă las cu jurnalul ăsta secret şi cu un ultim citat din carte. Asta pentru că m-am abţinut să-l postez pe Facebook, cînd am dat peste el, într-o noapte.
Pălăria jos pentru Sainsbury’s, par să atragă oameni de calitate.Am văzut un vicar în timp ce-şi alegea hîrtia igienică. A ales un pachet cu patru role de hîrtie violet în trei straturi. Probabil întoarce banii cu lopata!Dacă ar fi cumpărat hîrtie albă, ar fi putut da restul de bani la săraci. Ce ipocrit!
Nu știu alții cum sunt (sper că altfel!), dar eu las cumpărarea cadourilor de Crăciun pe ultimele zile. Până atunci mă gândesc, mă învârtesc, mă răsucesc, scotocesc și încerc să mă hotărăsc ce iau. Cărtureștiul e întotdeauna o soluție minunată pentru cadouri deștepte. Și anul acesta, micul târg de cadouri deștepte din librăria de la Verona vine cu o selecție foarte faină de cărți, muzică, filme, decorațiuni, dulciuri, jucării sau tot felul de alte lucruri frumoase bune de pus în tolba lui Moș Crăciun.
I-am făcut o vizită zilele trecute și mi-a plăcut ce am găsit. În spațiul cald al ceainăriei, oamenii de la Cărturești (dacă vreți să-i cunoașteți mai bine, avem un interviu cu ei – partea 1 și partea 2) au ales tot felul de obiecte în spiritul sărbătorilor. Recunosc că, pe lângă cărți, m-au cucerit jucăriile, decorațiunile artistice și multe dintre ele atipice și dulciurile. Și gențile plic imprimate!
Găsiți aici cadouri de toate pentru toți. Pentru toți cei cu un spirit rafinat, bineînțeles, care știu să se bucure de o dulceață de ananas și ghimbir, de un vin bun, o ciocolată fină, de o agendă Moleskine, de un dvd cu un film românesc sau un CD cu muzică clasică (cel de Tomescu mi se pare cadoul perfect. Sau înregistrările radio ale Mariei Tănase), cu colinde sau mai nouă (Moș Crăciun, Efterklang pentru mine!), de frumoasele felicitări-povești numite Zâmburi sau de o decorațiune din lemn.
Ca să nu mai vorbim de cărți, unde avem de la Iv cel Naiv cu ultimul său volum la Nicolae Steinhard - autorul lunii cu 20% reducere pe Carturesti.ro, Pamuk, mulți autori români, ficțiune străină, cărți de istorie, multe cărți pentru cei mici sau cărți de bucate.
Târgul Cărtureștilor are și o variantă online, pentru cei peste care au dat deadline-urile fix înainte de sărbători și nu au timp să meargă la Verona sau pentru cei din alte orașe. Cu excepția produselor perisabile, aici găsiți aceeași selecție faină de care vă povesteam mai sus.
De ceva timp am încetat să mai recomand ecranizările după Tolkien. Cei care îmi taie în mod obișnuit elanul fac parte din două categorii. Mai întâi sunt ne-consumatorii de epic fantasy, cărora poți să le povestești până ți se usucă limba de Codrul Întunecat, de Bag-End, de elfi, de istoriile spuse în jurul focului și butoiului cu hidromel, de pațaniile eroice ale unei cete de pitici și un hobbit, călare pe ponei, mânați de un vrăjitor sur spre un munte în măruntaiele căruia doarme un dragon îngropat în aur. Până ți se usucă limba, zic, maestre menestrel, și tot n-ai să le trezești interesul pentru baladele epice rescrise de echipa lui Peter Jackson în trilogiile LOTR și The Hobbit.
Le urmează categoria tolkien-iștilor puriști, iubitorii cărților lui Tolkien așa cum au fost ele scrise, fără floricele, concise, la obiect și nelungite cale de trei ani și trei filme, fără personaje și situații inventate, pure și clasice în autenticitatea lor de acum 70 de ani, când romanele serial fuseseră temporar uitate, iar publicul nu-l bătea la cap pe autor pentru încă un episod.
Și atunci cui îi mai povestesc eu despre Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug? Cei care nu vor să-l vadă, nu-l vor vedea, oricât de mult l-aș lăuda. Cei care îl așteptau, ca și mine, de acum un an, îl vor fi văzut deja din ziua lansării, acum două săptămâni. Îmi rămân cei care nici nu au văzut filmul, nici nu au citit cartea, pentru o dublă recomandare de lectură și vizionare a Hobbitului lui Tolkien și a Hobbitului lui Jackson, dat fiind că sunt două opere diferite și inseparabile.
Printre puriștii mai sus menționați face parte, din nefericire, și fiul scriitorului, Christopher Tolkien, azi în vârstă de 89 de ani, care a spus într-un interviu recent, după ce refuzase să îl întâlnească pe Peter Jackson, că ”au eviscerat cartea [LOTR], făcând-o un film de acțiune pentru vârstele 15-25 de ani. Și se pare că și Hobbit-ul va fi la fel.”
Citind mai mult, afli despre eforturile lui Tolkien jr. de a opri transformarea moștenirii intelectuale a poveștilor tatălui său într-o franciză comercială și lipsită de farmec, și înțelegi poziția sa bătăioasă și intransigentă. Considerăm însă că dacă lumea se poate lipsi de Happy Meals cu hobbiți din plastic și parcuri de distracție cu tematica LOTR, aceeași lume ar fi fost mai săracă fără Hobbitul și LOTR-ul lui Peter Jackson, care au dus, incontestabil, după fiecare lansare de episod, la creșterea vânzărilor respectivelor cărți, cu siguranță reeditate și traduse în țări în care personajele lui Tolkien nu puseseră încă vreodată piciorul, și intrând în capete în care nu luaseră ființă până atunci.
Al doilea episod din aventurile hobbitului, care acoperă încă vreo 70 de pagini din cărțulia de sub 200 de pagini a Poveștii unui Hobbit, ne poartă printr-un nou iureș de aventuri de aproape 3 ore lungime. Ritmul e mai alert, presiunea timpului e puternică, Ziua lui Durin – prima zi a Anului Nou piticesc – se apropie, ea fiind ultima șansă de a găsi intrarea în Muntele Singuratic. În calea piticilor se pun de astă dată o pădure întreagă de păianjeni uriași, însetații de sânge gnomi (orcs) și niște elfi pădureni cam neprietenoși. Și călare, și pe jos, și plutind în butoaie, și transportați în ele, un lucru categoric sub demnitatea unui pitic, trupa ajunge la cea mai grea parte a călătoriei, confruntarea cu dragonul Smaug și recuperarea Muntelui, în același timp pregătindu-se pentru vremurile grele care se anunță odată cu întruparea Necromantului și apariția (prefigurând deja povestea din LOTR) lui Sauron.
Încheiem, ca și anul trecut, cu recomandarea de vedea filmul, este o bijuterie de imaginație și decor (cu un sesizabil progres in calitatea imaginii față de ”continuarea” LOTR de acum 10 ani). Piticii sunt o plăcere de urmărit, acum mai individualizați decât în episodul precedent, Martin Freeman din ce în ce mai confortabil în labele sale păroase de hobbit spărgător, iar Ian McKellen la fel de mucalit ca în toate aparițiile sale sub pălăria lui Gandalf.
Nu uitați nici de carte: Hobbitul s-a tradus la noi (tare frumos, de către Catinca Ralea, cu concursul lui Leon Levițchi pentru partea de versificație) în 1975. O mai găsiți pe la anticariate și v-o recomandăm (inclusiv pentru ilustrațiile Liviei Rusz). Dacă preferați ediția nouă, aceea a fost scoasă de editura RAO, la care mai găsiți și alte lucrări din seria de autor Tolkien. Daca o preferați în engleză (cu un limbaj frumos și accesibil chiar și adolescenților vorbitori de engleză, poate cu un dicționar alături), încercați la Cărturești.
August: Comitatul Osage. Temperatură medie: 37 de grade. Femeile familiei Weston se readună în casa tinereții lor în formulă full house: surorile Violet și Mattie Fae și fiicele celei dintâi, Barbara, Karen și Ivy. Ocazia nu e prea fericită, o înmormântare, astfel încât fiecare dintre ele vine la pachet cu propria familie, iar în casă e o liotă de rubedenii deasupra cărora tună și fulgeră limbile ascuțite ale femeilor Weston.
August: Osage County a fost mai întâi piesă de teatru, publicată de dramaturgul și scenaristul Tracy Letts, jucată pe Broadway în 2007, premiată cu Pulitzer în 2008, ecranizată în 2013 și nominalizată la Oscar în 2014. Este povestea dramatică a lui Violet Weston, o femeie dură și rea, înăsprită de viață și sălbăticită și mai mult de cancerul care o transformă într-o dependentă de medicamente, cu care comunicarea devine imposibilă.
Cele trei fiice, astăzi femei trecute de prima tinerețe, au relații diferite cu mama lor: cea mai mică, Ivy, singura rămasă acasă, cu rolul de infirmieră și sprijin moral, o acceptă și se cam teme de viforoasa ei mamă, abia așteptând o ocazie să fugă în sfârșit; Karen, mijlocia, demult plecată de acasă, e străină de tot ce se întâmplă, iar Barbara, cea mai mare, leită maică-sii, suferă, pe rând, reproșul că a plecat și i-a frânt inima tatălui său, reproșul că are o familie destrămată, apoi cel că pleacă iar, răspunzând la toate cu un venin pe măsura celui scuipat de mama toxicomană.
Deși descris drept ”povestea sumbră, hilară și extrem de emoționantă a femeilor încăpățânate din familia Weston”, filmul e departe de a fi o comedie, apropiindu-se mai mult de genul ”oroare de familie”, care, dacă nu există, ar trebui clasificat. Are, într-adevăr, câteva accese discret amuzante produse de replicile tăioase, verde-n față ale personajelor principale, hotărâte să se dueleze ‘a la mort’ cu sinceritatea lor; altfel, există în August: Osage County la fel de multă comedie câtă găsești în romanele lui Faulkner, de care mi-a amintit cumva povestea asta cu oameni cruzi pe dinafară și uscați pe dinăuntru, acest model antropologic oximoronic din Sudul american.
Filmul e dus și condus de personajul principal, năprasnica Violet, jucată de una dintre cele mai versatile actrițe, Meryl Streep, apărând în acest film ca ultimul junkie canceros: păr galben scurt și rar, uscat de chimioterapie, ochi lăcrămoși și alunecoși de la pumnul de medicamente luate, sudând țigările în ciuda cancerului bucal și fixându-și adversarul cu o privire neagră și goală din spatele unor ochelari de soare uriași, de sub sprâncenele desenate și peruca lucioasă.
Desigur că i-a adus și o nouă nominalizare la Oscar acest rol, de care se ocupă cu dăruirea caracteristică, în ciuda faptului că nu își dorise să joace un asemenea personaj denaturat, cinic și isteric într-o oroare de familie, în care numai scena unui prânz-parastas pare să se termine cu toți mesenii angajați într-o păruială generală, de saloon.
Prezența lui Meryl Streep pe listele de filme pentru Oscar o menține în postura de actriță cu cele mai multe nomilnalizări pentru acest premiu, în număr de 18 (dintre care trei i-au și adus câte un Oscar, nu mai departe decât acum doi ani, pentru Doamna de Fier), călcându-i pe urme de la distanță doar Katharine Hepburn și Jack Nicholson, cu 12 nominalizări.
Alături de ea, într-un rol nu mai puțin catharctic, Julia Roberts – care reușește să se scuture de grămada de personaje femme fatale, feminist power sau de comediile romanțate din ultimii 10 ani – îmbracă un rol dramatic și furtunos, fără pic de romance, cu cărarea părului său lung, emblematic, căruntă, fără zâmbetul ei uriaș irezistibil, ci cu rictusuri și grimase frustrate, cu crize de nervi, farfurii sparte, palme trase și înfrângeri în pantaloni de pijama, o Violet în devenire. Și Julia a primit pentru acest rol o nominalizare la Oscar.
Restul distribuției e la fel de bun ca primadonele: Chris Cooper, Sam Shepard, Juliette Lewis, Abigail Breslin, toți nominalizați sau deja posesori de Oscaruri, alături de care mai apar nu mai puțin valoroșii Ewan McGregor, Juliette Nicholson și Benedict Cumberbatch (cu o apariție blândă și romantică într-un rol tragic, zdrăngănind la pian și cântând un cântecel de dragoste, care va face probabil mii de victime).
Cu sau fără semnul de întrebare din titlu, cu sau fără Oscaruri pentru cele două actrițe care își ies din fire (la propriu și la figurat) pentru a intra în hâdele personaje, August: Osage County este un film pe care vi-l recomandăm. Dacă vreți să citiți versiunea originală, o găsiți și pe aceea, în engleză, aici.
Mai jos trailerul filmului, care vă va păcăli cu un montaj din coloana sonoră cu muzică de Bon Iver, Eric Clapton sau Kings of Leon și o să credeți că e un film care o să vă ia cu ușurelul. O să vă tragă preșul de sub picioare.
Ați mai citit, pe la noi, câte o referință la Mecanica inimii- cum ar fi în materialul despre poveștile de adormit adulți. Și sunt sigură că titlul acestei cărți nu vă este străin, având în vedere că vorbim despre un volum nu tocmai nou, apărut în limba română în 2009, în traducerea Mihaelei Toma Udriște, la Editura Nemira. Sau poate că vă sună mai cunoscut numele scriitorului: Mathias Malzieu, solistul formației franceze Dionysos (care a luat ființă în 1993) - ce-i drept, lumea îl descrie mai întâi ca muzician și apoi ca autor (deși, pe lângă Mecanica inimii, a mai scris cinci cărți).
Oricum ar fi, astăzi vreau să călătorim în lumea fantastică din Edinburgh și Granada din Mecanica inimiiși să vedem ce ecouri provoacă aceasta în arte.
Literatură deopotrivă pentru copii și oameni mari
Apărută în 2007 în Franța, cartea Mecanica inimii este un basm contemporan (prin scriere, nu prin acțiune – care are loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), care stă în picioare în fața oricărui tip de cititor. În cheie de lectură pentru copii, povestea se derulează astfel: micuțul Jack se naște cu o problemă medicală – o inimă mult prea slabă pentru a supraviețui.
Din fericire, priceputa Madeleine (un fel de vraci, o doctoriță atipică și, în plus, moașă) are soluția potrivită pentru Jack (bebelușul care ne vorbește încă din burta mamei): un mic ceas de lemn, cu cheiță, cuc și sunetele aferente ( tic tac, bineînțeles).
”Proteza” inedită face din Jack un erou numai bun de îndrăgit: este vorbăreț, curios, tandru, aventurier. Alături de mama sa adoptivă, Madeleine (pentru că da, drama se adâncește prin abandonul mamei biologice), băiețelul fragil descoperă lumea. Și, periculos pentru condiția sa, se îndrăgostește de o câtăreață andaluză (domnișoara Acacia), trecând peste toate sfaturile doctoriței. Are loc confruntarea dintre bine (Jack și gașca lui) și rău (Joe, rivalul în dragoste, și gașca lui) și … mi-este teamă că nu are chiar un happy end.
Să ştii că asta-i o nimica toată pe lângă ce ţi se poate întâmpla dacă te îndrăgosteşti. Mai devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită.
Pentru adulți însă, cartea poartă și alte semnificații. Este o poveste fantezistă, plină de metafore – cea mai evidentă este ceasul pe post de inimă; Mathias Malzieu nu se poate abține și ne livrează, spre sfârșitul cărții, cheia de lectură: dacă Jack nu avea cu adevărat nevoie de ceas pentru a trăi, atunci acesta poate reprezenta ideile preconcepute pe care ți le induc părinții pentru a te proteja de suferință, idei de care este greu să te desprinzi.
Cărticica-bijuterie (pe care o puteți găsi și aici, dar îi lipsesc 10 pagini) este o interpretare infantilă a iubirii, o alegorie a vieții, presărată cu o călătorie inițiatică – în timpul căreia eroul nostru își pierde naivitatea, ajunge să aibă două morminte, pierde din doza lui de curaj și îmbrățișează gelozia și frica de a pierde pe cea atât de dragă, se lovește de tot felul de probleme care îl tranformă iremediabil.
Ne iubim ca două beţe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm „incendii”. Cât sunt de înalt, de un metru şaizeci şi şase, corpul mi-e zgâlţâit de un cutremur de pământ. Inima evadează din învelişul-închisoare, se scurge prin artere, îmi ajunge în ţeastă şi se preschimbă în creier. Sunt tot o inimă, de la fiecare muşchi până în vârful degetelor! Pretutindeni, raze de soare arzător, pasiune roz cu reflexe roşii.
Poate că Mathias Malzieu nu este scriitor get beget (de altfel, scriitura sa nu are încă parte de o mână sigură de romancier), nu scoate o capodoperă, însă unghiul de abordare al unui subiect atât de comun este special. Mecanica inimii se citește ușor, în maxim două ore, și te atinge acolo unde trebuie. Cu puțin sirop (ceea ce nu este neapărat un lucru rău, avem nevoie și de asta din când în când), te trage în lumea ei și te ține acolo până la ultima pagină.
Muzica Mecanicii inimii
Ce-a fost mai întâi: cartea sau muzica? Se crede că prima a fost cartea, urmată de muzică. Dar având în vedere că albumul intitulat Mecanica inimiidupă volumul omonim a fost compus de același autor (Mathias Malzieu) și lansat la doar o lună după carte, se poate ca cele două să fi mers în paralel.
Important este că există și sună bine. Un fel de completare a cărții, albumul Mecanica inimii este al șaselea disc al formației Dionysus (primul produs chiar de trupă), este compus din 18 piese și a primit Discul de Aur (pentru că a fost vândut în peste 75.000 de exemplare). Pe lângă membrii trupei, pe CD apar și câțiva invitați, în rolul personajelor principale din poveste – cum ar fi Emily Loizeau interpretând-o pe doctorița Madeleine, Olivia Ruiz în ”hainele” domnișoarei Acacia sau Jean Rochefort în rolul lui Georges Melies, magicianul prieten cu Jack.
Aici puteți asculta un preview al pieselor de pe albumul menționat.
De fapt, grație spectacolului-lectură de la Undercloud scriu astăzi despre Mecanica inimii.
Imaginați-vă o piesă de teatru dramatizată și regizată de Chris Simion, cu următorii actori: Maia Morgenstern (doctorița Madeleine), Medeea Marinescu (domnișoara Acacia), Marian Râlea (Georges Melies, magicianul), Marius Manole (Jack, bineînțeles), Vlad Zamfirescu (Joe, rivalul în dragoste al lui Jack). Și mai faceți un exercițiu: pentru ce fel de montare credeți că ar trece peste câteva probleme organizatorice (care au întârziat începerea spectacolului cu o oră) mai bine de 400 de spectatori?
Da, pentru o piesă de excepție, pe care abia aștept să o văd în forma finală, la teatrul Bulandra (probabil în toamnă) – de exemplu, sunt curioasă să văd cum este rezolvată problema naratorului pe scenă.
Chris Simion pregătește, de ceva timp, Mecanica inimii (dovadă stau lecturile publice ale lui Marius Manole de acum aproximativ 2-3 ani). Iar la Muzeul Țăranului Român ne-a deschis ușa spre sala de repetiție a minunaților actori din distribuție și ne-a lăsat să întrevedem ce-o să iasă (adică încă o piesă de teatru care se va juca cu sala plină, întocmai ca Oscar și Tanti Roz sau Hoții de frumusețesau cam orice altă montare d-ale acesteia).
Șase scaune (regizoarea a stat și ea pe scenă), o masă, un ceas de lemn de perete pe masă, reflectoare – atât de simplu a fost ”decorul”, însă actorii și-au făcut atât de bine treaba, încât publicul a stat cu sufletul la gură până după miezul nopții.
Mă așteptam să fie un spectacol de tipul teatru radiofonic – din moment ce încă se află în stadiul de lectură. De fapt, a fost mult mai mult deoarece gesturile actorilor (chiar și când stăteau cu ochii în text), tonalitatea lor, micile improvizații au făcut aproape o piesă de teatru.
Recent a avut loc premiera unui nou serial mystery SF thriller, care nu ar fi putut trece neobservat, dat fiind că flutură pe generic două nume rezonante ale literaturii şi filmului: Under the Dome (Sub dom) este adaptarea romanului omonim al lui Stephen King (care colaborează şi la scenariu), iar printre (cei 15) producători se numără şi Steven Spielberg.
Ka-ching! au sclipit ochii pasionatului de SF. King şi Spielberg, ohboyohboy! 1000 (şi ceva) de pagini horror transformate într-un nou (mini-) serial pentru serile lungi de toamnă. O nouă teroare care să ne lumineze clipele libere de acasă, o nouă posibilitate de apocalipsă şi încă o ocazie de a analiza cât de uşor se ia stratul subţire de umanitate în faţa catastrofei. Fun, nu?
Nu. În ciuda prezenţei celor două nume răsunătoare printre realizatori, serialul este foarte slab.
Sinopsis: într-un banal orăşel american, în care locuitorii se cunosc toţi, în care nu se întâmplă mare lucru (aparent, căci orice dulap are scheletul său, vorba englezului), într-o zi are loc nemaivăzutul: oraşului i se pune capac. La propriu. Din cer cade un fel de câmp de forţă, ca un clopot transparent şi indestructibil, care desparte oraşul de restul lumii. Locuitorii prinşi sub borcan, mulţi separaţi de membrii familiilor lor, în faţa perspectivei sumbre de a rămâne fără aer, fără apă, fără mâncare, încep să se comporte din ce în ce mai haotic, cu îngrijorare crescândă, apoi cu panică, puşi în faţa acestui fenomen care pare să aibă voinţă şi viaţă proprie. Să fie un experiment (reuşit) al guvernului? Să fie un fenomen supranatural?
Premisele sunt bune, material e berechet, căci Stephen King se desfăşoară în peste 1000 de pagini cu vieţile publice sau secrete ale personajelor sale, care mai de care mai dubioase.
Din păcate însă, serialul adaptează foarte simplist şi tembel poveştile originale (fapt care pe dl. King nu-l deranjează câtuşi de puţin), lucru care nici pe noi nu ne-ar supăra, dacă scenariul n-ar suferi de multe alte păcate: replici naive, banale şi pline de clişee, situaţii rezolvate forţat sau în coadă de peşte, personaje artificiale şi lipsite de profunzime, într-o adunătură cât se poate de neverosimilă, de parcă realizatorul seriei ar fi vrut să acopere orice colţişor de “political correctness” legat de rasă şi sex: personajele originale sunt completate sau modificate astfel încât să apară şi o femeie hispanică, una asiatică şi două lesbiene, dintre care una de culoare.
Nici acest lucru nu ar fi neapărat de reproşat, dacă nu ar juca toţi atât de îngrozitor de prost! Şi unii dintre ei nu-s chiar actori răi, parol. Îi strică însă materialul de lucru.
Under the Dome are până acum 9 episoade (am urmărit cu interes descrescând vertiginos pe primele 3, apoi nici tot popcornul din lume nu a mai reuşit să salveze nivelul de naivitate cinematografică în care s-a înecat producţia).
Găsiţi mai jos trailerul, iar pentru cei care n-au citit cartea lui King, dar li se pare teribil de cunoscută ideea, am lăsat la sfârşit şi un excelent mix de Under the Dome cu The Simpsons, filmul.
Vi s-au terminat ”rezervele” de cărți noi din bibliotecă? Cunoaștem senzația: ești bucuros la început că ai reușit să citești toate cărțile pe care ți le-ai cumpărat, într-un timp scurt; apoi te simți neliniștit când vezi că nu ai nimic pe raftul volumelor în așteptare și, în cele din urmă, panică - eu ce carte iau cu mine azi? – și începi să vânezi următoarele lecturi (de la noi din cronici, poate Image may be NSFW. Clik here to view. ) și să pornești voios să ți le cumperi. M-am oprit la cumpărat pentru că am văzut pe librăria online Cărturești două promoții de ”sezon”.
Au mai multe, sigur, dar pentru luna februarie două ni se potrivesc ca mănușile la care tocmai am renunțat când a apărut soarele și a crescut mercurul în termometru.
1. Reducere de 20% pentru orice carte* comandată de pe librăria online Cărturești și 10% reducere la orice alt produs de pe site (filme, muzică, ceai & accesorii, jucării și jocuri, papetărie etc.). Pentru a primi reducerile în cauză trebuie să introduceți codul CARTEDIEM în câmpul ”Aplică discount” din procesul de finalizare a comenzii. Atât de simplu, da.
P.S.: Dacă ești altruist și comanzi cărți cadou și pentru jumătatea ta (avem aici o listă de 10 cărți numai bune) sau ceaiuri aromate, tot 20%, respectiv 10% reducere primești Image may be NSFW. Clik here to view. .
2. Un sticker cadou care ilustrează iubirea ta pentru cărți la fiecare comandă de pe site. Cadourile sunt desenate de Maria Surducan și sunt extrem de faine, pline de imaginație și dichis. Din păcate, l-am ratat pe cel din perioada 1-9 februarie (nu vi-l mai arăt, să nu vă pară și vouă rău), dar încă le mai putem primi pe unul (sau toate) dintre cele de mai jos.
Parcă văd că acum nu vă mai pare rău că luna februarie stă sub semnul lui Cupidon. Așa-i?
Pe locuri, fiți gata … start la cumpărături! Image may be NSFW. Clik here to view.
*Reducerea nu se aplică în cazul titlurilor editurii Adevăr Divin, editurii Publica, editurii Preda și a manualelor și cursurilor de limba engleză și nu se cumulează cu alte oferte speciale și promoții.
Grea treabă. Mă arunc în ape învolburate fără a şti să înot. Despre cărţi îmi e cumva mai uşor să vorbesc, însă cu filmele nu-i acelaşi lucru. Dacă mă întrebi ce cărţi citesc, pot să răspund aproape concret. Departe de orice urmă de exhaustivitate, aş avea măcar încercări de răspunsuri imediate. Dar la întrebarea ce filme văd, îmi e cu neputinţă să mă opresc la un răspuns. Un talmeş-balmeş de senzaţii, trăiri, imagini, locuri şi oameni mi se desfăşoară în faţa ochilor cu ameţitoare viteză şi nu pot prinde nimic. Nu că nu aş şti numele filmelor pe care le-am văzut sau al regizorilor care le-au realizat sau al actorilor care au performat. Prind întotdeauna în detrimentul (un film în detrimentul altor filme, un regizor în detrimentul altor regizori şi tot aşa).
Cred că îmi e greu să fac o listă cu filmele mele, darămite un top. Când l-am întrebat pe prietenul meu, şi el un cinefil împătimit, dacă are un top personal, mi-a răspuns că ar putea face, dar eventual de la 30 la 20, pentru că topul 20 este caracterizat fie printr-o angoasantă nehotărâre, fie printr-o continuă interşanjabilitate.
Adevarul e că nu sunt une vraie connaisseuse, aşa că mă raportez la propriile mele categorii de filme. Rog profesioniştii să nu se supere sau să se simtă lezaţi. Îmi plac filmele de imagine, filmele cu două personaje, filmele cu şi despre bucuria vieţii, filmele de căutare-găsire, filmele poveşti si alte câteva filme inclasabile. Dacă data trecută dădeam ocheade bibliotecii, acum fac acelaşi lucru către filmotecă, îmi place mai mult s-o numesc aşa decât videotecă sau, şi mai rău, dvd-tecă.
Dar ca să vorbesc despre filme, e obligatoriu să vorbesc şi despre anumite fenomene care mi-au educat şi rafinat gustul în timp: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban.
I. Când am început să vad filme altfel? (altfel având aici dublă conotaţie: să văd altfel filmele şi să văd altfel de filme). Cred că în momentul în care am descoperit pe TVR2 Cinematograful de artă din fiecare joi seara. Astfel, îmi fu deschisă poarta cinefiliei, ajutată şi de Cinemateca din fiecare marţi de pe TVR 1. Norocul meu a fost că reuşiseră ai mei să achiziţioneze un al doilea televizor în casă.
Era un Grundich foarte mare, un televizor uriaş, în care cred ca aş fi încăput cu uşurinţă, dacă i-aş fi scos piesele din spate. Fusese luat la mâna a doua, nu îmi aduc aminte dacă circula deja termenul de second hand sau era încă vremea ajutoarelor. Cert e, că din cauza mărimii, televizorul nu a putut fi pus în altă parte, sub semnul provizoratului, decât în camera mizerabilă, care, da, aţi ghicit, era camera mea. O explicaţie scurtă. Camera mizerabilă, nu era în fapt o cameră pentru care mizeria sau murdăria să fi fost reprezentative. Era a patra cameră a apartamentului în care ne-am mutat pe când aveam eu vreo 6 ani, iar din lipsă de fonduri a rămas un timp nemobilată. A devenit astfel o cameră-depozit unde aveam toate jucăriile, bicicleta, plus alte lucruri care nu-şi mai găseau locul prin dulapuri sau debara. Nu mai ştiu cum şi de ce am numit-o camera mizerabilă, dar aşa i-a rămas numele chiar şi după ce s-a transformat în camera adolescentei care urma să fiu.
Pe mama o îngrozea faptul că ori de câte ori aveam nevoie de vreo jucărie când eram afară şi o strigam să mi-o arunce pe geam, dacă făcea imprudenţa să mă întrebe unde e?, urlam cât mă ţinea gura că e în ca-me-ra mi-ze-ra-bi-lă. Aşa că nu mai era un secret pentru nimeni faptul că noi aveam o cameră mizerabilă. Doar mama, draga de ea, încerca de câte ori, eu o numeam aşa, să se justifice. Divagaţia aceasta, cu rol de explicaţie justificativă, este pentru ea. Sorry mam’!
Analizam cu sfinţenie programul TV. Era singura sursă de informare anterioară vizionării filmelor. Îmi amintesc cum o dată am dat peste prezentarea unui film care urma să fie difuzat la Cinematograful de artă (cred), L’amour braque, în regia lui Andrzej Zulawski, care mi-a stârnit un foarte mare interes deoarece, scria acolo că filmul ar fi fost inspirat după Idiotul lui Dostoievski, fiind şi un tribut adus de regizor marelui scriitor. Am făcut mare tam-tam prin casă şi am încercat sa fiu absolut sigură că în ziua aceea, la ora respectivă, nu voi avea alt program sau, şi mai rău, că cineva ar fi vrut să urmărească altceva la televizorul meu, aşa că mi-am rezervat dreptul de absolută vizionare. Mai mult, mi-am invitat şi familia la film. Îmi vine să râd, când îmi aduc aminte. Cum ne aliniaserăm toţi în faţa televizorului uriaş şi aşteptam să înceapă filmul. Tata a fost primul care a cedat după doar câteva minute. Prostii. A urmat mama şi după soră-mea. Nebuni şi porcării.
Meritul acelei seari, a fost că ulterior, nimeni nu m-a mai deranjat vreodată de la filmele mele. M-au lăsat în pace, să mă uit la ce vreau, dar singură. S-au ţinut de-o parte şi departe de incipientele mele interese cinefile. Nu ştiu dacă am înţeles filmul, nu ştiu nici măcar dacă mi-a plăcut cum nu ştiu dacă mi-au plăcut, aşa cum îmi plăcea ciocolata pe vremea aia, Woyzeck, Cenuşă şi diamant, Aguirre, mânia zeilor, Posedata, Câinele andaluz şi altele. Cu siguranţă într-un anume fel m-au atras, căci pâna la absconsul mesaj, cred că realizam că e vorba de altceva şi tocmai acest altceva mă atrăgea, tuşat de teribilismul vârstei, puţin snobism şi dorinţa de elitism. Condamnabile sau nu, pardonabile sau nu, aceastea au fost coordonatele cinefiliei mele timpurii.
II. La începutul fiecărui an, mă apuca groaza când se apropia planificarea concediilor. Îmi era teamă ca nu cumva, din cine ştie ce motive, să nu pot bifa prima săptămână din iunie şi a doua săptămână din august. Nu mă linişteam decât dacă îmi vedeam cereile făcute şi aprobate. Pentru restul evenimentelor din an (B-EST IFF, Festivalul Filmului Francez, Astra Film Fest, Festivalul Plai) fie îmi rezervam weekend-uri prelungite, fie speculam cu câte un concediu medical (şi nu sunt de condamnat, pentru că la cât de mult îmi doream să evadez, aş fi fost în stare să mă îmbolnăvesc la comandă, pe bune). Astfel, ani la rând, am descoperit şi redescoperit străzile Clujului, cinemaurile, locaţiile alternative, precum şi plaja miraculoasă de la Sfântu Gheorghe, cu nispul fin şi fierbinte, cu plantele înţepătoare, vacile indiene şi caii sălbatici, mustangii autohtoni – peisaj desprins parcă dintr-un autentic film de imagine. Huysmans parcă spunea că uneori natura este în stare să redea artificialul şi imitaţia în moduri de-a dreptul fabuloase. Aşa şi cu anumite imagini reale – ai impresia că sunt regizate, fotoshopate, că cineva a gândit toate acele detalii pentru a crea o stare, a transmite un mesaj.
Nu compar cele două evenimente din punctul de vedere al organizării sau importanţei. Oricum, în afară de lumea filmului, sunt diferite atât ca factură, cât şi ca amploare şi orice demeres de a încerca vreo comparaţie ar fi de prisos.
Pe lângă colecţia cataloagelor oficiale de festival, mai am una, în care, am înregistrat, ce-i drept aleatoriu, fără riguroasă organizare, trăiri din spectrul acestor pelerinaje cinefile.
Am avut odată o reverie cu Wim Wenders. Oh, nimic injurios sau pervers, pudibonzii pod citi în continuare Image may be NSFW. Clik here to view. . Se făcea că eram într-un hypermarket şi ne întâlneam întâmplător. Şi deşi întâlnirea friza imposibilul şi miraculosul, simţeam că e normal să se întâmple aşa. Aveam toată radiografia simţiurilor mele, şi vârtjul gândurilor, şi ce cuvinte aş fi scos pe tapet, şi el ce-ar fi răspuns, şi tot aşa. Nu ştiu dacă uitasem de amintirea aceasta când am aflat că urma sa fie invitat special la Tiff.
Şi iată-mă în 2010 la Cluj… Nu e greu de ghicit că pelerinajul acesta îşi avea propriile ritualuri, locuri în care trebuia să merg (mergem) musai (anumite străzi, gradina botanică, localuri, cafenele sau pur şi simplu spaţii urbane), ca întodeauna printre filme. Unul dintre aceste locuri era o cafenea, aproape de Piaţa Muzeului, Bistro Vienna.
Eram cu B., între două filme şi ne îndreptam uşor somnambulici către această cafenea, el pentru o weiss, eu pentru o cafea. Când am intrat (terasa era închisă, din păcate sau din fericire?!), nu am băgat de seamă că era o oarecare forfotă şi câţiva oameni se tot perindau mutând mese şi scaune. Noi ne-am aşezat la bar, pe singurele două scaune existente şi disponibile (oau!). Atunci B. m-a luat de mâna şi mi-a spus că trebuie să-mi dezvăluie ceva, dar doar cu condiţia să îi promit că voi râmăne calmă. Ok, da, vreau, promit. Îmi plac surprizele şi eram convinsă că nu avea cum să fie ceva rău, iar în căsătorie ştiam că nu erau şanse să mă ceară acolo şi în acel moment (oricum, nu a făcut-o nici până în ziua de azi:).
M-a întrebat dacă văzusem cine e la masa de lânga noi şi atunci, în timp ce el îmi spunea, privirea mea de prădător a început să caute frenetic şi…Eureka! Wim Wenders. Lângă mine. Erau doar vreo câteva persoane în cafenea, iar două dintre ele eram eu şi el. Cred că PR-ul lui (asistenta PR sau cum se va numi jobul ăsta), o tipă blondă foarte draguţă, obişnuită cu privirile de genul, m-a reperat, a venit la noi şi ne-a spus zâmbitoare că după ce îşi va termina cafeaua, Wim Wenders ne va acorda câteva minute. De altfel, văzuse şi aparatul de fotografiat care era în faţa noastră. Nu ştiu cum au trecut minutele acelea. Îmi vâjia capul şi nu-mi venea să cred că primeam ceva aşa, gratuit, fară să fi cerut sau căutat.
Când Wim s-a ridicat de pe scaun, eu am sărit ca arsă, blocând (involuntar sau poate că nu?!) trecerea, iar el a zâmbit şi ne-a invitat afară la o îngheţată, după care s-a tot uitat prin preajmă căutând un loc potrivit pentru fotografii. Era mare şi frumos, eu eram mică şi lovită. Eram o tabula rasa glosolalică. Nu ştiu dacă am fost în stare să spun ceva cap coadă, ceva corent şi inteligibil, căci de ceva inteligent nici nu se punea problema, dar eram fericită şi cred că a înţeles asta. B. ne-a făcut fotografii în locul propus de el şi eu eram terifiată că luase doar Praktica, iar aparatul digital rămăsese în camera de hotel. Mă îngrozea gândul că poate fotografiile nu vor ieşi, că filmul se poate voala sau că cei care urmau să îl developeze le-ar fi putut, cu uşurinţă, face pierdute. Nu sunt genul de persoană-fan, dar pot spune fară brumă de îndoială că experieţa aceea a fost una absolut miraculoasă. Am devenit film. Un film de scurt metraj cu mine şi Wim Wenders în Cluj, în Piaţă Muzeului. Un film despre bucurie şi dăruire. Un film alb negru frumos.
Am mai avut experienţe similare. Tiff-ul e un loc magic, care face posible astfel de întâlniri, şi le face să fie deopotrivă normale şi miraculoase, naturale şi fantastice. Dacă te prinde vârtejul acesta al atmosferei tiff-iene, eşti virusat şi nu mai poţi fară doza anuală de melange deosebit de filme, locuri, oameni.
III. La Anonimul e altceva. Nu mai contează atât de mult experienţa cinematografică, în sensul că nu mai e maratonul acela nebunesc de 5-6 filme pe zi ca la Cluj. E un film continuu rulat, cadru cu cadru, de locul însuşi. Te opreşti, te relaxezi şi dacă e să fie vreo întânire inopinată cu un film de-adevăratelea potrivit cu filmul care deja rulează, e fantastic. Acesta e miraculosul de la Sfântu. Nu cauţi. Nu mai cauţi tu filmele. Te prind ele. Fie la 12 ziua, când hotărăşti că e totuşi prea cald pentru plajă şi ai risca să te lichefiezi odată cu peisajul,şi atunci îţi cauţi refugiu salutar în una din sălile de cinema din complexul Green Village, fie la 2 noaptea, după ce deja ai băut, câteva pahare de şpriţ şi ai avut discuţii interesante cu oameni frumoşi, te prinzi în genericul de început al unui film şi ştii că ai să rămâi acolo până la sfârşit, că nu-ţi mai este somn, că poate totuşi cineva se va îndura şi îţi va aduce sacul de dormit şi speri, chiar dacă e alt film, ca şi acesta să se termine cu fantasticul asfinţit din Stellet licht, care, într-un an, a făcut perfecta simetrie compoziţională, cu răsăritul soarelui de dincolo de ecranul uriaş (în film soarele asfinţea, în realitate răsărea). A fost o imagine care nu poate fi uitată. La fel, un film scurt, dar de o intensitate inimaginabilă. Pentru cei foarte puţinii spectatori rămaşi treji la ora aceea a fost ca o epifanie.
IV. Cum aş putea vorbi de filme fără să mă gândesc la Alex Leo Şerban? Întâmplarea face ca, zilele trecute căutând nişte documente mai vechi, să dau peste o scrisoare către prietena mea cea mai bună care a emigrat în toamna lui 2009 în Canada. Redau câteva rânduri, cărora testul timpului le-a adus valoare, pentru că în acel moment când au fost scrise, a.l.ş. era încă în viaţă.
(…) Momentul plecării tale nu l-am resimţit ca atare decât după un timp, după ce fusese absolut consumat. Şi l-am putut trăi ca sentiment de pierdere, de însingurare printr-o altă plecare ce a succedat-o pe a ta.(…)
A hotărât să plece a.l.ş.. Plecarea lui mi-a scurtcircuitat toată imunitatea propusă în faţa absenţei tale. a.l.ş. Iniţialele lui scrise aşa sunt aproape ghiduşe. Oricum, nu intru în amănunte de ce mi-a plăcut mie a.l.ş., de ce în fiecare vineri aşteptam Dilema şi prima dată citeam articolele lui, de ce atunci când recomanda ceva, graţie unei coincidenţe pe care nu am încercat nicicând să o explic, pentru a nu strica misterul, deja citisem şi îmi plăcuse la fel de mult ca lui sau mă aruncam fară nicio ezitare în noi experienţe propuse de el a căror finalitate nu a fost niciodată dezamăgitoare. A ales să plece. Spre deosebire de tine, în acea ţară caldă pe care noi am iubit-o necondiţionat şi cumva a priori şi despre al cărei cer se spune că este cel mai frumos din lume. Da, ai ghicit a plecat în scumpa noastră Argentină, în acel Buenos Aires pe care l-am simţit sub piele şi în stomac de atâtea ori. Nici imediat după ce şi-a luat rămas bun nu am realizat iminenţa finitudinii.
Am simţit despărţirile în acea vineri în care nu l-am mai găsit în Dilema. Atunci, printre acele rânduri nescrise de el, ne mai scrise de el, am realizat că aţi plecat amândoi.
Şi a fost odioasa conştientizare a ireversibilităţii, a ineluctabilului. După Buenos Aires a urmat Lisabona, iar după Lisabona… Realitatea despărţirii. Un motto dintr-o carte a adolescenţei: există veniri , plecări şi adesea nicio revedere.
Acum când citesc rândurile astea, nu-mi vine să cred că a.l.ş. a plecat de tot. Fragmente din articolele lui, din Dietetica lui Robinson îmi vin mereu în minte. Ştiu că mi-ar fi fost frică să mă întâlnesc cu el. Îmi era teamă să nu mă deconspire prostia. Îmi era teamă să nu mă desfinţezeze cu rafinatul lui cinism. Îmi aduc aminte cum am ajuns să stau lângă el pe o bancă de lemn la Anonimul, la numai ştiu ce film de deschidere. Era plin, şi după ce m-am tot învârtit să găsesc un loc ok, am dibuit un spaţiu generos în al doilea sau al treilea rând, care era rezervat vip-urilor.
Am riscat, strecurându-mă către locul cu pricina. Doar după, am realizat, lângă cine mă aşezasem. Nu i-am spus nimic, nimic despre cum anume odată în tren, în drum spre Bucureşti am speriat rău
de tot o doamnă de vreo 60 de ani care stătea pe bancheta din faţa mea, doar pentru faptul că citind din Dietetică, am dat peste un pasaj atât de amuzant încât am început să râd în hohote, cu lacrimi neostoite, aşa un râsu-plânsu demenţial care cred că înfricoşat-o pe sărmana femeie, nu i-am vorbit nici despre plăcerea aşteptării de vineri, când ne întâlneam în Dilema. Am stat doar şi m-am bucurat că vedem filmul împreună. A fost cred, ultimul an în care a mai venit la Anonimul. După, ne-am mai întâlnit la Bucureşti sau Cluj, dar niciodată, într-o la fel de miraculoasă proximitate. Şi da, cred pe bună dreptate, că dacă n-ar fi existat cinema-ul, el l-ar fi inventat. Ai pupiu a.l.ş., de la distanţă normal, blowing in the wind. Image may be NSFW. Clik here to view.
V. Pentru că un articol depre filme fără nici o referinţă sau posibilă recomandare ar putea deveni absolut neinteresant şi nevoind să dezamăgesc pe nimeni, mai ales dacă aţi ajuns până aici, reiau categoriile mele cu câteva exemple, care, şi subliniez acest fapt, sunt absolut aleatorii, aşa cum îmi vin acum în minte, fără legătură cu posibile ierarhii sau exclusivităţi. Sunt doar filme care mi-au plăcut.
Încep cu filmele de imagine. Vedeţi, de asta spuneam că e foarte greu. Ştiu că îl am pe Wenders, ştiu că mi-au rămas întipărite în minte imagini din filmele lui Kiarostami, şi puzzle-uri colorate a la Wong Kar Wai, dar ce fac cu celelalte fimele? Cu cele asiatice, cu cele ruseşti, cu cinematografia sud-americană şi ca să nu păcătuiesc prin omisiune, cu ţările nordice? Demonul exhaustivităţii mă bântuie, dar îl gonesc şi las memoria la întâmplare să tasteze. Urga, Eiforiya, The mirror, bucăţelele fotografice dinThe Strange Case of Angelica sau imaginile dezolante şi atemporale ale lui Bela Tarr. Şi dacă tot l-am adus pe Kiarostami în discuţie, vă recomand un concentrat de imagine The Roads of Kiarostami.
De ce îmi plac filmele cu două personaje? Nu ştiu să spun exact. Nici nu am realizat efectiv că le caut până nu am conştientizat că în timp am adunat, fie în memorie, fie pe bune, o adevărată panoplie. Îmi plac poate pentru că interacţiunea pare autentică, naturală, în pofida chiar a teatralităţii. Bin-jip, Gerry, Interview, Sleuth, Certified Copy, Nothing Personal, Forget me not, En la cama, 4:44, The song of Lunch şi inclusiv trilogia Before (Sunrise, Sunset şi Midnight). La bucuria vieţii nu pot să nu o bifez pe Amelie, sau Jeux d’enfants sau să nu-mi amintesc de plânsul indiscutabil, repetat, ori de câte ori mă uit la Nuovo Cinema Paradiso.
La poveşti e puţin mai lesne, o dată pentru că îi am la îndemână pe Miyazaki şi pe Burton, apoi pentru că, în fapt, toate filmele au o poveste. Asta cred că e o categorie matrioşcă. Marea mamă. Ar mai fi şi acele filme inclasabile ca The Human Voice sau Conversaţia, La Antena, Funny Games, El Metodo, Ucho, India Song, despre care poate voi scrie cu altă ocazie, mai pe larg, tocmai pentru că intuiesc generozitatea unui astfel de subiect.
Cam asta ar fi în mare Image may be NSFW. Clik here to view. despre filmele mele. Despre ale voastre filme sau poveşti pe când?
Va asteptam marti, 25 februarie, ora 18.00 la o seară italiană despre literatură şi film, despre „Parfum de femeie“ de Giovanni Arpino.
Invitati: Doru Nitescu, Titus Vijeu si Oana Bocsa-Malin.
În fiecare an, căpitanul Fausto călătoreşte o săptămână prin Italia, dar nu se poate bucura de priveliştea inundată de soarele verii. În timpul unor manevre militare pe timp de pace, explozia unui obuz i-a răpit vederea şi i-a retezat degetele de la o mână. De aceea, are nevoie de un însoţitor, un recrut trimis de la garnizoană. Alături de dezabuzatul Fausto, ale cărui vorbe muşcătoare nu iartă pe nimeni, tânărul începe prin a-şi regreta fapta bună. Călătoria lor pare un pelerinaj fără credinţa, o odisee fără glorie: Fausto, cufundat în lumea întunericului, fuge de sine şi de casa în care îşi trăieşte calvarul nemărturisit. Dar oraşele toropite de caniculă se dovedesc reperele unui paradoxal parcurs iniţiatic: ţinta tânărului este să ajute un nevazător, dar acesta din urmă îi va deschide ochii asupra lumii. Ţinta lui Fausto este autodistrugerea, dar va sfârşi găsind iubirea.
Cea mai cunoscutã opera a lui Giovanni Arpino, Parfum de femeie, a fost ecranizatã în în 1992, în regia lui Martin Brest, cu Al Pacino ºi Chris O’Donnell în distribuþie. Pentru memorabila interpretare a personajului Frank Spade, colonelul infirm, Al Pacino a primit Premiul Oscar.
The Book Thief, tradus impersonal Hoțul de cărți, deși este vorba de o hoață, este o recentă adaptare pentru ecran a romanului cu același nume al australianului de origine germană Markus Zusak, autor de cărți pentru tineret.
Acțiunea se petrece in Germania anilor ’30 ai secolului 20, un motiv suficient, probabil, pentru mulți, să evite filmul, în piața artistică deja saturată a poveștilor adevărate sau inspirate de nenorocirile celui de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, noi o să vă recomandăm filmul, din câteva motive: perspectiva protagonistului e puțin diferită: e vorba de o fetiță adoptată, pasionată de cărți, iar romanul – fiind pentru adolescenți, pe care e bine să-i avertizăm în ce lume au ajuns, dar nu să îi băgăm în sperieți cu atrocitățile realității adulților – împrumută filmului o blândețe, o umanitate și, inevitabil, o ușoară urmă de naivitate care lipsesc în general din poveștile din vremea războaielor.
Istorisirea începe odată cu sosirea lui Liesel într-un sătuc din Germania, la noii ei părinți adoptivi, abandonată de propria ei mamă. Ninge ca într-o felicitare Hallmark, copiii se joacă în zăpada imaculată ca în Iarna pe uliță, totul e pitoresc, mai puțin noua mamă a lui Liesel, Rosa, o nemțoaică aprigă jucată surprinzător de subapreciata actriță Emily Watson, pe care o contrabalansează, natural, noul tată vitreg al eroinei, blajinul Hans, jucat de Geoffrey Rush.
Liesel își descoperă o pasiune nefericită pentru cărți – nefericită în contextul rugurilor de cărți ridicate în acea perioadă de naziști – și nu scapă nici o ocazie furișă să pună mâna pe vreo carte interzisă, fie ea și arzând mocnit în piață. Abecedarul ei, cartea de pe care învățase să citească în germană, era Manualul groparului, găsit pe câmpul unde fusese îngropat fratele ei mai mic. Dicționarul ei este peretele pivniței, pe care scrie toate cuvintele noi pe care le învață din puținele cărți pe care le poate găsi. Liesel este hoțul de cărți.
Povestea continuă în pașii așteptărilor publicului: războiul este rău, nemții cu suflet bun (precum Rosa și Hans), care nu fac parte din partid, o duc prost cu slujbele și banii, dar asta nu le face altruismul să dispară și nici dorința de a ajuta vreun năpăstuit de evreu și să-l ascundă în pivniță; copiii îl urăsc pe Hitler pentru că le ia părinții la război sau că îi racolează pe ei pentru Jungvolk. Bombele cad precum zăpada în globurile de sticlă, oamenii cântă la acordeon în buncăre sau se bat cu zăpadă în pivnițe, umanitatea piere, dar nu se predă.
Cel mai deconcertant detaliu al acestei povestiri, poate nu chiar atât de diferite de altele, dar mai îmblânzită, este faptul că povestitorul este Moartea, din voice over. Moartea cu care te vezi de câteva ori în timpul Vieții, dar care așteaptă răbdătoare întâlnirea finală, întrebându-se ce greutate va avea sufletul tău sau care va fi ultimul tău gând. Un tertip literar menit, poate, să domesticească frica ancestrală a morții, această prezență metaforică are efectul unei povești de adormit copiii spusă de un piton vorbind cu accent britanic.
Filmului, nominalizat la Oscar pentru coloana sonoră, i se pot găsi multe hibe când stai cu lista de efecte realiste la bifat: sânge vărsat – insuficient; cadavre – prea onirice; orori de război – mai deloc; limbaj – artificial, cine mai zice azi saukerl și saumensch*?; decor – de carte poștală, până și naziștii par pitorești.
Dacă nu uităm că este o adaptare a unui roman pentru adolescenți și dacă ne facem că nu observăm această evitare intenționată a realismului, rămânem cu niște actori tare buni, care reușesc să nu pară ca niște părinți invitati la ceaiul de la ora cinci al păpușilor, și cu o poveste nu prea aventuroasă, dar desenată frumos, despre o fetiță care fura cărți în timpul războiului și care construia un om de zăpadă pentru evreul ascuns în pivniță.
*Puținele cuvinte păstrate în limba germană în carte și film sunt ja, nein, und și, preferatele Rosei, mama și soția germană aspră, dar cu inima mare, saukerl și saumensch, care își mângâia soțul cu apelativul vier bătrân și pe Liesel o numea scrofiță.
Luni, 31 martie, ora 19.00 vă aşteptăm în librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) la o întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă, profesor al Universităţii din Fribourg. În dezbatere, “Efectul Sherlock Holmes.Trei intrigi cinematografice”, cel mai recent titlu apărut în seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă la editura Humanitas. Participă, alături de autor, Anca Oroveanu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi director ştiinţific New Europe College – Institut de Studii Avansate Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Sorin Alexandrescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) şi Vlad Russo, redactor al editurii Humanitas.
„Această carte, continuare a celei intitulate Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (Humanitas, 2007), îşi propune să abordeze arta filmică drept parte integrantă a istoriei artei, sau mai bine spus a unei «arte a privirii». Ea abordeaza trei pelicule-cult, a căror temă reală este văzul (cu toate capcanele sale). Este vorba despre Fereastra din spate (1954–1955) şi Femeia dispărută (1937–1938) de Alfred Hitchcock, şi despre Blow-Up de Michelangelo Antonioni (1966). Aceste trei filme sunt analizate în lumina raportului dintre voyeurism, erotism şi delict. Modul specific în care Hitchcock glosează pe marginea acestui raport se confruntă aici cu solidele cunoştinţe pe care regizorul le avea despre arta «imaginilor fixe» din timpul său, în primul rând cunoştinţele sale picturale. Se au în vedere de asemenea aluziile – adesea ironice – ale filmelor sale la structurile mixte formate din cuvinte şi imagini pe care le găsim în publicaţiile populare ale romanului poliţist ilustrat (şi în primul rând la romanele lui Conan Doyle avându-l ca erou pe Sherlock Holmes), precum şi trimiterile transparente la psihanaliza freudiană. În acest context, Blow-Up de Antonioni, ascunsa replică intelectuală la filmografia lui Hitchcock, se înfăţişează drept un adevărat film despre reprezentare şi, în acelaşi timp, ca o meditaţie asupra interpretării reprezentării. Mesajul său final este descurajant, dar lucid: imaginea nu se lasă pătrunsă până la ultimele sale secrete. La orizontul (sau în adâncurile) ei se află indefinitul şi indefinibilul, vagul, lipsa, vidul, nimicul. Analiza acestui film generează în interpret un efect în oglindă cu discursul pe care-l propune filmul însuşi. A risca să-l deconstruieşti se dovedeşte totuşi fascinant şi util în măsura în care acest demers se propune ca o reflecţie în jurul zonei sensibile în care reprezentarea şi interpretarea se ating, dezvăluindu-şi limitele.“ (Victor Ieronim Stoichiţă)
Specialist recunoscut în istoria artelor, Victor Ieronim Stoichiţă este din 1991 profesor la Universitatea din Fribourg, Elveţia, profesor invitat la Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008) şi cercetător asociat al unor importante instituţii internaţionale (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/Los Angeles; Wissenschaftskolleg zu Berlin; Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma; Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington).În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011 cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain. Din 2012 este membru al Academiei Naţionale Italiene (“Dei Lincei”).
În Seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă au apărut la editura Humanitas: Creatorul şi umbra lui (2007), Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (2007), Ultimul carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată (2007), Pontormo şi manierismul (2008), Scurtă istorie a umbrei (2008), Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur (2011), Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011), Instaurarea Tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (2012), Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice.
Nu ştiusem mare lucru despre Fred Stein înainte să văd, întîmplător, o expoziţie maisvă de fotografie care i s-a organizat la Muzeul Evreiesc din Berlin. Genul ăsta de retrospectivă, cu o selecţie generoasă din toate etapele un artist ajuns reper-cult e o întîmplare mai degrabă rară şi, dacă ai ocazia să profiţi de ea, merită să amîni multe alte lucruri.
Unei nepricepute ca mine, (cei care îi cunosc în detaliu munca probabil că au făcut coadă la vernisaj) i-a stîrnit pur şi simplu pofta de a afla mai mult despre viaţa lui, dar şi despre lumea pe care a suprins-o pe film. Stein a făcut parte din valul masiv de artişti evrei care au reuşit să fugă în SUA şi să creeze acolo. A plecat cu soţia şi fiica lui, cu un aparat Leica şi cîteva filme. În New York, unde s-au stabilit, a continuat să fotografieze masiv: portrete (e autorul unor portrete iconice cu artişti, scriitori, oameni de ştiinţă sau oameni politici din prima jumătate a secolului trecut) dar şi incredibile scene de stradă. Prefera cadrele ne-elaborate, lumina săracă, puţinătatea arficiilor care ar putea intra într-o imagine. Lui îi aparţine cel mai cunoscut portret al lui Einstein, de pildă, sau portretul Hannei Arendt, întinsă peste scrumieră. Portretul lui Dali, al lui Chagal, al Marlenei Dietrich, şi pentru că deja ajung la o înşiruire, o să trec rapid la selecţia de aici.
Sînt în mare parte fotografii ale unor scriitori germani care au reuşit să găsească un adăpost peste ocean, la fel ca Stein, portrete pe care le-a făcut în timpul unor şedinţe în care conversaţia despre cărţile şi munca lor învăluia participanţii şi mişca obiectivul. Am ales şi cîteva portrete ale unor scriitori din afara Germaniei, clasici de secol XX, Malraux, Nabokov sau Pearl Buck.
Stein era un umanist interesat de tot, un om care citea enorm, avea studii de drept , convingeri egalitariste şi o mare poftă de cunoaştere. Despre ce vorbeau în momentul în care i-a fotografiat e un subiect pentru un eseu lung şi personal. Eu am început de la Thomas Mann:
Mai jos am pus un film cu prezentarea expoziţiei din Berlin, In an instant. Explică multe despre acest artist ale cărui fotografii au ajuns să fie cu mult mai cunoscute decît propriul nume!
Să fim serioşi, motivul principal pentru care cu toţii ne golim portofelele atunci când vine vorba de un film din universul cinematografic Marvel este simplu şi evident: două ore de explozii, supereroi, Scarlett Johansson/Robert Downey Jr. şi scenarii stupide, dar extrem de satisfăcătoare. Atât.
În aceste condiţii, mă simt obligat să mă întreb ce anume au fumat producătorii, scenariştii şi regizorii în ziua în care au decis că Steve Rogers, un supererou a cărui putere este bazată pe o supradoză de steroizi, se va potrivi de minune într-un “thriller politic”. Exact, tipul care, în “Răzbunătorii/The Avengers“, a luptat cot la cot cu un zeu nordic şi cu un mutant mare şi verde încearcă să intre în rolul lui Hercule Poirot pentru a dezlega un mister legat de lupta pentru putere la nivel înalt.
Din păcate, deşi recunosc că ar fi putut să fie o idee interesantă, “Căpitanul America: Războinicul iernii” nu este nici pe departe “o combinaţie perfectă între un film cu supereroi şi un thriller politic îndrăzneţ”, aşa cum se laudă regizorul Anthony Russo. De fapt, cel mai recent film din universul cinematografic Marvel este doar un film cu supereroi care, deşi este spectaculos, pe alocuri încearcă să se ia mult prea în serios.
Chiar dacă nu pot spune că încercarea de a oferi acestui film un ton mai întunecat, în stilul “Man of Steel” sau seria “The Dark Knight” mi s-a părut potrivită, trebuie să spun că este un prim pas bun spre transformarea acestei francize într-una care ne oferă combinaţia ideală între o serie distractivă care îţi oferă explozii, umor şi femei în costume de piele şi una care încorporează situaţii prezente în societatea noastră, precum nevoia excesivă a autorităţilor de a controla populaţia prin orice metode şi de a-i oferi libertatea de “a face orice” prin lipsirea libertăţii de a face orice.
În rest, ca de obicei, efectele speciale sunt în ton cu celelalte producţii din franciză, iar scenariul este făcut în aşa fel încât spectatorul simte că este prezent în toiul acţiunii alături de Căpitanul America, Black Widow şi Falcon pe toată durata filmului. De asemenea, Steve Rogers crapă cranii ca în prima zi, iar Natasha Romanoff sparge fețe de băieți răi în timp ce arată de parcă tocmai ce ar fi ieșit de la coafor. Mai mult de atât, al nostru actor oarecum român Sebastian Stan (Winter Soldier) prestează destul de bine în rolul de personaj negativ. Bonus: Samuel L. Jackson este în continuare sătul de acei nenorociți de șerpi în acel nenorocit de avion.
“Căpitanul America: Războinicul iernii” este un film distractiv, care ne oferă ceea ce ne dorim de la o asemenea producţie, dar care încearcă poate prea mult şi dintr-odată să se diferenţieze de restul filmelor cu supereroi.
