Luni, 31 martie, a avut loc, la Librăria Humanitas Cişmigiu, lansarea cărţii lui Victor Ieronim Stoichiţă, Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice (traducere din franceză de Mona Antohi, Humanitas, 2013). La lansare au participat, alături de autor, alături de autor, Anca Oroveanu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi director ştiinţific New Europe College – Institut de Studii Avansate Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Sorin Alexandrescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) şi Vlad Russo, redactor al Editurii Humanitas. În sală au fost prezenţi, de asemenea, Mona Antohi (traducătoarea cărţii) şi Sorin Antohi, Andrei Pleşu (coleg de facultate, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti) şi Gabriel Liiceanu, ultimii luând şi cuvântul la finalul întâlnirii.

Victor Ieronim Stoichiţă, în prezent profesor la Universitatea din Fribourg (Elveţia), este un prestigios istoric şi hermeneut al artei, care a ţinut cursuri – ca profesor invitat – la Sorbona, Göttingen, Frankfurt, Harvard şi Collège de France. În seria de autor de la Humanitas i-au mai apărut cărţile: Creatorul şi umbra lui (2007),  Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (2007), Ultimul carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată (2007),  Pontormo şi manierismul (2008), Scurtă istorie a umbrei (2008), Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur (2011), Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011), Instaurarea Tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (2012).

În ultima sa carte, Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice, Victor Ieronim Stoichiţă face trecerea de la imaginea picturală la imaginea cinematografică, încercând să analizeze trei filme celebre – trei filme clasice, deja, Fereastra din spate (1954-1955) şi Femeia dispărută (1937-1938) de Alfred Hitchcock, şi Blow-Up de Michelangelo Antonioni (1966) – din perspectiva unei „arte a privirii” şi punându-le în relaţie cu tablouri la fel de celebre, deci cu imagini picturale. Aşa cum a declarat şi autorul la lansare, el nu întreprinde un demers de analiză cinematografică propriu-zisă, ci mai degrabă unul de istorie (culturală) a privirii, extins acum de la pictură la cinematografie.

          Vlad Russo, Ruxandra Demetrescu, Victor Ieronim Stoichiţă, Anca Oroveanu, Sorin Alexandrescu (de la stânga la dreapta)

Vlad Russo, redactor la Editura Humanitas şi moderator al lansării, a deschis discuţia făcând aluzie la o referinţă la Sherlock Holmes din Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu, referinţă care aduce, fără doar şi poate, o conotaţie detectivistică în piesă. În mod similar, cartea lui Victor Ieronim Stoichiţă trimite imediat la un demers detectivistic: literatura, artele plastice şi filmul se reunesc la Victor Ieronim Stoichiţă – a spus Vlad Russo – în forma mentis a unui detectiv, „în cel mai înalt sens al cuvântului”.

Anca Oroveanu a observat că nu e prima dată când Victor Ieronim Stoichiţă se ocupă de Alfred Hitchcock, el a mai făcut-o şi în Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011). Însă, spre deosebire de analiza anterioară, în care erau implicate filme cu intrigă propriu-zis poliţistă, în cazul de faţă titlul (Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice) referă la nişte modalităţi proprii imaginii, proprii operatorului – detectivul, fotograful ori istoricul de artă (pentru a face aluzie chiar la autorul cărţii) care împrumută ceva din structura lui Sherlock Holmes. Victor Ieronim Stoichiţă este – a spus ea – în acelaşi timp istoric de artă, detectiv şi psihanalist, un cercetător care face, în orice caz, surprinzătoare – şi de invidiat – corelaţii „slabe” (în sensul gândirii „slabe” postmoderne, propuse de Vattimo) între imagini literare, plastice şi filmice.

Ruxandra Demetrescu a remarcat, la rândul ei, erudiţia istoricului de artă, care face ca discursul integrator despre imagine (în literatură, arte plastice, film) practicat de Victor Ieronim Stoichiţă să capete sens. „Efectul Sherlock Holmes” este, în decriptarea sa, „forţa imaginii de a avea o intrigă, de a dezvălui ceva”.

Sorin Alexandrescu a atras atenţia, din capul locului, că e vorba despre o carte numai în aparenţă simplă, detectivistică. Sherlock Holmes nu apare deloc în paginile ei – a continuat –, el e doar numele „efectului Sherlock Holmes”. Care e, în fond, acest efect? Pentru Sorin Alexandrescu, el reprezintă „curiozitatea de a vedea în realitate lucruri de o ambiguitate atractivă”, lucruri care apar şi dispar. Aşa de pildă, în Blow-Up de Antonioni, e vorba despre pasiunea unui fotograf de a investiga realitatea şi de descoperi că nu găseşte acolo nimic; el încarnează, în felul acesta, nebunul după adevăr, un detectiv à la Sherlock Holmes, însă nu la fel de fericit (căci el se izbeşte de o limită a investigaţiei). Şi Sorin Alexandrescu a citat un pasaj esenţial din analiza lui Victor Ieronim Stoichiţă la filmul lui Antonioni, despre care istoricul de artă spune că „este o tentativă de a defini privirea modernă ca incursiune în golul reprezentării.

Mesajul său este descurajant în măsura în care se termină cu o piruetă finală de autodistrugere, dar e totuşi purtător de speranţă în măsura în care hăul reprezentării e perceput ca explozie a unui loc-limită. Abia după acest abis-punct, abia după acest punct-abis, un nou început redevine posibil”. Sorin Alexandrescu consideră că tocmai aici se situează arta modernă, cea care este, în fond, o descoperire a golului reprezentării şi înlocuirea ei cu o „plinătate a prezenţei”. „Efectul Sherlock Holmes” este efectul acestui mister, care nu poate fi ignorat, dar nici depăşit. Victor Ieronim Stoichiţă, a încheiat el, este „unul dintre cei mai discreţi autori”, în sensul că scrie „o carte fără retorică, de reflecţie pură”.

Victor Ieronim Stoichiţă a încheiat şirul vorbitorilor, mărturisind că, în cărţile sale, el a vrut mereu să ocolească demersul de istorie tradiţională a artei, înlocuindu-l cu un demrs interpretativ, hermeneutic al imaginilor. Ajuns inevitabil şi pe teritoriul cinematografiei, el a ales să analizeze trei filme care pun, practic, problema interpretării, situându-se astfel în paradigma Sherlock Holmes, marele interpret de semne (prin deducţia intelectuală) (e invocat şi Freud, marele interpret al viselor). El a declarat, de asemenea, că a ales filme ale căror imagini se apropie de imaginile picturale (aici l-a ajutat mult descompunerea filmului în cadre fixe, pe calculator – capturile de imagini) şi, în plus, care abordează în mod evident un discurs metacritic – filme care discută ele însele despre dispozitivul cinematografic.

Una peste alta, cărţile lui Victor Ieronim Stoichiţă – în cazul de faţă Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice – reprezintă un excelent ghid de „lectură” a unor tablouri şi filme clasice sau moderne, şi o introducere elegantă în modul de a privi cât mai just, mai aplicat, mai instruit operele de artă – tablouri, filme – ale culturii europene şi americane.

1. 221B Baker Street – în vizită la Sherlock Holmes
2. Lansarea cărții lui Marius Chivu, ”Ce-a vrut autorul să spună”, într-un format inedit
3. Despre Victor Hugo și spiritism, într-o expoziție la Paris
4. Am fost la lansarea Stigmata
5. “Dimineaţă pierdută”: remember spectacolul de teatru + lansarea romanului la Festivalul de literatură Tanpinar din Turcia
6. Maison de Victor Hugo – o viaţă în şase camere

The post Lansarea cărţii „Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice” de Victor Ieronim Stoichiţă appeared first on Bookaholic.

Nu știu alții cum sunt (sper că altfel!), dar eu las cumpărarea cadourilor de Crăciun pe ultimele zile. Până atunci mă gândesc, mă învârtesc, mă răsucesc, scotocesc și încerc să mă hotărăsc ce iau. Cărtureștiul e întotdeauna o soluție minunată pentru cadouri deștepte. Și anul acesta, micul târg de cadouri deștepte din librăria de la Verona vine cu o selecție foarte faină de cărți, muzică, filme, decorațiuni, dulciuri, jucării sau tot felul de alte lucruri frumoase bune de pus în tolba lui Moș Crăciun.

I-am făcut o vizită zilele trecute și mi-a plăcut ce am găsit. În spațiul cald al ceainăriei, oamenii de la Cărturești (dacă vreți să-i cunoașteți mai bine, avem un interviu cu ei – partea 1 și partea 2) au ales tot felul de obiecte în spiritul sărbătorilor. Recunosc că, pe lângă cărți, m-au cucerit jucăriile, decorațiunile artistice și multe dintre ele atipice și dulciurile. Și gențile plic imprimate!

Găsiți aici cadouri de toate pentru toți. Pentru toți cei cu un spirit rafinat, bineînțeles, care știu să se bucure de o dulceață de ananas și ghimbir, de un vin bun, o ciocolată fină, de o agendă Moleskine, de un dvd cu un film românesc sau un CD cu muzică clasică (cel de Tomescu mi se pare cadoul perfect. Sau înregistrările radio ale Mariei Tănase), cu colinde sau mai nouă (Moș Crăciun, Efterklang pentru mine!), de frumoasele felicitări-povești numite Zâmburi sau de o decorațiune din lemn.

Ca să nu mai vorbim de cărți, unde avem de la Iv cel Naiv cu ultimul său volum la Nicolae Steinhard - autorul lunii cu 20% reducere pe Carturesti.ro, Pamuk, mulți autori români, ficțiune străină, cărți de istorie, multe cărți pentru cei mici  sau cărți de bucate.

De Sărbători, Cărturești Verona are un program special:

19, 20, 21, 22 decembrie: 10.00 -23.00
23 decembrie: 09.00 – 23.00
24 decembrie: 09.00 – 20.00
25 decembrie: INCHIS
26 decembrie: 12.00 – 22.00
31 decembrie: 10.00 – 18.00
1 ianuarie: INCHIS
2 ianuarie: 12.00 – 22.00

Târgul Cărtureștilor are și o variantă online, pentru cei peste care au dat deadline-urile fix înainte de sărbători și nu au timp să meargă la Verona sau pentru cei din alte orașe. Cu excepția produselor perisabile, aici găsiți aceeași selecție faină de care vă povesteam mai sus.

Spor la cumpărături!

Iar aici aveți un concurs cu cadouri la alegere de la Cărturești!

1. Made in Ro – târg de cadouri românești de Crăciun
2. Salon de carte şi cadouri Bookfest de Crăciun la Biblioteca Națională
3. Micul dejun al campionilor lui Kurt Vonnegut
4. ”Dialoguri cu scriitori români”, un proiect fain al Cărtureștilor – azi, Matei Florian
5. Ce cadouri ne face Cărturești la aniversarea de 13 ani
6. Made in Ro – Târg de design românesc

The post Târgul Cărtureștilor – micul târg de cadouri deștepte appeared first on Bookaholic.

De ceva timp am încetat să mai recomand ecranizările după Tolkien. Cei care îmi taie în mod obișnuit elanul fac parte din două categorii. Mai întâi sunt ne-consumatorii de epic fantasy, cărora poți să le povestești până ți se usucă limba de Codrul Întunecat, de Bag-End, de elfi, de istoriile spuse în jurul focului și butoiului cu hidromel, de pațaniile eroice ale unei cete de pitici și un hobbit, călare pe ponei, mânați de un vrăjitor sur spre un munte în măruntaiele căruia doarme un dragon îngropat în aur. Până ți se usucă limba, zic, maestre menestrel, și tot n-ai să le trezești interesul pentru baladele epice rescrise de echipa lui Peter Jackson în trilogiile LOTR și The Hobbit.

Le urmează categoria tolkien-iștilor puriști, iubitorii cărților lui Tolkien așa cum au fost ele scrise, fără floricele, concise, la obiect și nelungite cale de trei ani și trei filme, fără personaje și situații inventate, pure și clasice în autenticitatea lor de acum 70 de ani, când romanele serial fuseseră temporar uitate, iar publicul nu-l bătea la cap pe autor pentru încă un episod.

Și atunci cui îi mai povestesc eu despre Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug? Cei care nu vor să-l vadă, nu-l vor vedea, oricât de mult l-aș lăuda. Cei care îl așteptau, ca și mine, de acum un an, îl vor fi văzut deja din ziua lansării, acum două săptămâni. Îmi rămân cei care nici nu au văzut filmul, nici nu au citit cartea, pentru o dublă recomandare de lectură și vizionare a Hobbitului lui Tolkien și a Hobbitului lui Jackson, dat fiind că sunt două opere diferite și inseparabile.

Muntele singuratic în film (sus) și în ilustrațiile lui Tolkien (jos)

Printre puriștii mai sus menționați face parte, din nefericire, și fiul scriitorului, Christopher Tolkien, azi în vârstă de 89 de ani, care a spus într-un interviu recent, după ce refuzase să îl întâlnească pe Peter Jackson, că ”au eviscerat cartea [LOTR], făcând-o un film de acțiune pentru vârstele 15-25 de ani. Și se pare că și Hobbit-ul va fi la fel.”

Citind mai mult, afli despre eforturile lui Tolkien jr. de a opri transformarea moștenirii intelectuale a poveștilor tatălui său într-o franciză comercială și lipsită de farmec, și înțelegi poziția sa bătăioasă și intransigentă. Considerăm însă că dacă lumea se poate lipsi de Happy Meals cu hobbiți din plastic și parcuri de distracție cu tematica LOTR, aceeași lume ar fi fost mai săracă fără Hobbitul și LOTR-ul lui Peter Jackson, care au dus, incontestabil, după fiecare lansare de episod, la creșterea vânzărilor respectivelor cărți, cu siguranță reeditate și traduse în țări în care personajele lui Tolkien nu puseseră încă vreodată piciorul, și intrând în capete în care nu luaseră ființă până atunci.

Al doilea episod din aventurile hobbitului, care acoperă încă vreo 70 de pagini din cărțulia de sub 200 de pagini a Poveștii unui Hobbit, ne poartă printr-un nou iureș de aventuri de aproape 3 ore lungime. Ritmul e mai alert, presiunea timpului e puternică, Ziua lui Durin – prima zi a Anului Nou piticesc – se apropie, ea fiind ultima șansă de a găsi intrarea în Muntele Singuratic. În calea piticilor se pun de astă dată o pădure întreagă de păianjeni uriași, însetații de sânge gnomi (orcs) și niște elfi pădureni cam neprietenoși. Și călare, și pe jos, și plutind în butoaie, și transportați în ele, un lucru categoric sub demnitatea unui pitic, trupa ajunge la cea mai grea parte a călătoriei, confruntarea cu dragonul Smaug și recuperarea Muntelui, în același timp pregătindu-se pentru vremurile grele care se anunță odată cu întruparea Necromantului și apariția (prefigurând deja povestea din LOTR) lui Sauron.

Încheiem, ca și anul trecut, cu recomandarea de vedea filmul, este o bijuterie de imaginație și decor (cu un sesizabil progres in calitatea imaginii față de ”continuarea” LOTR de acum 10 ani). Piticii sunt o plăcere de urmărit, acum mai individualizați decât în episodul precedent, Martin Freeman din ce în ce mai confortabil în labele sale păroase de hobbit spărgător, iar Ian McKellen la fel de mucalit ca în toate aparițiile sale sub pălăria lui Gandalf.

Nu uitați nici de carte: Hobbitul s-a tradus la noi (tare frumos, de către Catinca Ralea, cu concursul lui Leon Levițchi pentru partea de versificație) în 1975. O mai găsiți pe la anticariate și v-o recomandăm (inclusiv pentru ilustrațiile Liviei Rusz). Dacă preferați ediția nouă, aceea a fost scoasă de editura RAO, la care mai găsiți și alte lucrări din seria de autor Tolkien. Daca o preferați în engleză (cu un limbaj frumos și accesibil chiar și adolescenților vorbitori de engleză, poate cu un dicționar alături), încercați la Cărturești.

The post Film: Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug appeared first on Bookaholic.

August: Comitatul Osage. Temperatură medie: 37 de grade. Femeile familiei Weston se readună în casa tinereții lor în formulă full house: surorile Violet și Mattie Fae și fiicele celei dintâi, Barbara, Karen și Ivy. Ocazia nu e prea fericită, o înmormântare, astfel încât fiecare dintre ele vine la pachet cu propria familie, iar în casă e o liotă de rubedenii deasupra cărora tună și fulgeră limbile ascuțite ale femeilor Weston.

August: Osage County a fost mai întâi piesă de teatru, publicată de dramaturgul și scenaristul Tracy Letts, jucată pe Broadway în 2007, premiată cu Pulitzer în 2008, ecranizată în 2013 și nominalizată la Oscar în 2014. Este povestea dramatică a lui Violet Weston, o femeie dură și rea, înăsprită de viață și sălbăticită și mai mult de cancerul care o transformă într-o dependentă de medicamente, cu care comunicarea devine imposibilă.

Cele trei fiice, astăzi femei trecute de prima tinerețe, au relații diferite cu mama lor: cea mai mică, Ivy, singura rămasă acasă, cu rolul de infirmieră și sprijin moral, o acceptă și se cam teme de viforoasa ei mamă, abia așteptând o ocazie să fugă în sfârșit; Karen, mijlocia, demult plecată de acasă, e străină de tot ce se întâmplă, iar Barbara, cea mai mare, leită maică-sii, suferă, pe rând, reproșul că a plecat și i-a frânt inima tatălui său, reproșul că are o familie destrămată, apoi cel că pleacă iar, răspunzând la toate cu un venin pe măsura celui scuipat de mama toxicomană.

Deși descris drept ”povestea sumbră, hilară și extrem de emoționantă a femeilor încăpățânate din familia Weston”, filmul e departe de a fi o comedie, apropiindu-se mai mult de genul ”oroare de familie”, care, dacă nu există, ar trebui clasificat. Are, într-adevăr, câteva accese discret amuzante produse de replicile tăioase, verde-n față ale personajelor principale, hotărâte să se dueleze ‘a la mort’ cu sinceritatea lor; altfel, există în August: Osage County la fel de multă comedie câtă găsești în romanele lui Faulkner, de care mi-a amintit cumva povestea asta cu oameni cruzi pe dinafară și uscați pe dinăuntru, acest model antropologic oximoronic din Sudul american.

Filmul e dus și condus de personajul principal, năprasnica Violet, jucată de una dintre cele mai versatile actrițe, Meryl Streep, apărând în acest film ca ultimul junkie canceros: păr galben scurt și rar, uscat de chimioterapie, ochi lăcrămoși și alunecoși de la pumnul de medicamente luate, sudând țigările în ciuda cancerului bucal și fixându-și adversarul cu o privire neagră și goală din spatele unor ochelari de soare uriași, de sub sprâncenele desenate și peruca lucioasă.

Desigur că i-a adus și o nouă nominalizare la Oscar acest rol, de care se ocupă cu dăruirea caracteristică, în ciuda faptului că nu își dorise să joace un asemenea personaj denaturat, cinic și isteric într-o oroare de familie, în care numai scena unui prânz-parastas pare să se termine cu toți mesenii angajați într-o păruială generală, de saloon.

Prezența lui Meryl Streep pe listele de filme pentru Oscar o menține în postura de actriță cu cele mai multe nomilnalizări pentru acest premiu, în număr de 18 (dintre care trei i-au și adus câte un Oscar, nu mai departe decât acum doi ani, pentru Doamna de Fier), călcându-i pe urme de la distanță doar Katharine Hepburn și Jack Nicholson, cu 12 nominalizări.

Alături de ea, într-un rol nu mai puțin catharctic, Julia Roberts – care reușește să se scuture de grămada de personaje femme fatale, feminist power sau de comediile romanțate din ultimii 10 ani – îmbracă un rol dramatic și furtunos, fără pic de romance, cu cărarea părului său lung, emblematic, căruntă, fără zâmbetul ei uriaș irezistibil, ci cu rictusuri și grimase frustrate, cu crize de nervi, farfurii sparte, palme trase și înfrângeri în pantaloni de pijama, o Violet în devenire. Și Julia a primit pentru acest rol o nominalizare la Oscar.

Restul distribuției e la fel de bun ca primadonele: Chris Cooper, Sam Shepard, Juliette Lewis, Abigail Breslin, toți nominalizați sau deja posesori de Oscaruri, alături de care mai apar nu mai puțin valoroșii Ewan McGregor, Juliette Nicholson și Benedict Cumberbatch (cu o apariție blândă și romantică într-un rol tragic, zdrăngănind la pian și cântând un cântecel de dragoste, care va face probabil mii de victime).

Cu sau fără semnul de întrebare din titlu, cu sau fără Oscaruri pentru cele două actrițe care își ies din fire (la propriu și la figurat) pentru a intra în hâdele personaje, August: Osage County este un film pe care vi-l recomandăm. Dacă vreți să citiți versiunea originală, o găsiți și pe aceea, în engleză, aici.

Mai jos trailerul filmului, care vă va păcăli cu un montaj din coloana sonoră cu muzică de Bon Iver, Eric Clapton sau Kings of Leon și o să credeți că e un film care o să vă ia cu ușurelul. O să vă tragă preșul de sub picioare.

1. Pentru fanii lui Dorothy Parker: un prînz lung şi un film de Oscar
2. ”Mecanica inimii” în artă – literatură, teatru, film și muzică
3. Cum suna vocea lui Oscar Wilde?
4. Oscar Wilde, nonconformistul
5. Care e asemănarea dintre Oscar Wilde și David Bowie?
6. Premiile Pulitzer pe 2011

The post August: Osage County, teatru de Pulitzer, film de Oscar? appeared first on Bookaholic.

Vi s-au terminat ”rezervele” de cărți noi din bibliotecă? Cunoaștem senzația: ești bucuros la început că ai reușit să citești toate cărțile pe care ți le-ai cumpărat, într-un timp scurt; apoi te simți neliniștit când vezi că nu ai nimic pe raftul volumelor în așteptare și, în cele din urmă, panică - eu ce carte iau cu mine azi? – și începi să vânezi următoarele lecturi (de la noi din cronici, poate ) și să pornești voios să ți le cumperi. M-am oprit la cumpărat pentru că am văzut pe librăria online Cărturești două promoții de ”sezon”.

Au mai multe, sigur, dar pentru luna februarie două ni se potrivesc ca mănușile la care tocmai am renunțat când a apărut soarele și a crescut mercurul în termometru.

Ambele sunt croite pentru sufletul îndrăgostitului de cărți, cam așa:

1. Reducere de 20% pentru orice carte* comandată de pe librăria online Cărturești și 10% reducere la orice alt produs de pe site (filme, muzică, ceai & accesorii, jucării și jocuri, papetărie etc.). Pentru a primi reducerile în cauză trebuie să introduceți codul CARTEDIEM în câmpul ”Aplică discount” din procesul de finalizare a comenzii. Atât de simplu, da.

P.S.: Dacă ești altruist și comanzi cărți cadou și pentru jumătatea ta (avem aici o listă de 10 cărți numai bune) sau ceaiuri aromate, tot 20%, respectiv 10% reducere primești .

2. Un sticker cadou care ilustrează iubirea ta pentru cărți la fiecare comandă de pe site. Cadourile sunt desenate de Maria Surducan și sunt extrem de faine, pline de imaginație și dichis. Din păcate, l-am ratat pe cel din perioada 1-9 februarie (nu vi-l mai arăt, să nu vă pară și vouă rău), dar încă le mai putem primi pe unul (sau toate) dintre cele de mai jos.

Vai, ce ar merge pe geantă sau pe ușă sau … De primit la orice comandă făcută între 10-16 februarie.

Pe laptop sau pe tabletă? Hmm, stickerul de față se dăruiește pentru comenzile făcute între 17-23 februarie.

Potrivit de lipit pe o agendă sau … pe o carte? Se dă la pachet cu orice comandă plasată între 24 și 28 februarie.

Parcă văd că acum nu vă mai pare rău că luna februarie stă sub semnul lui Cupidon. Așa-i?

Pe locuri, fiți gata … start la cumpărături!

*Reducerea nu se aplică în cazul titlurilor editurii Adevăr Divin, editurii Publica, editurii Preda și a manualelor și cursurilor de limba engleză și nu se cumulează cu alte oferte speciale și promoții.

1. Ce cadouri ne face Cărturești la aniversarea de 13 ani
2. Parteneriatul Cărturești – Bookaholic și 15% reducere pentru voi la cărți
3. Cărți în .com – reduceri la Nemira și noul Kindle
4. Cadouri pentru bookaholici
5. Cadouri pentru bookaholici de Valentine’s day
6. Cadouri pentru scriitorul din viaţa ta

The post Cadouri și reduceri la Cărturești pentru îndrăgostiții de cărți appeared first on Bookaholic.

Grea treabă. Mă arunc în ape învolburate fără a şti să înot. Despre cărţi îmi e cumva mai uşor să vorbesc, însă cu filmele nu-i acelaşi lucru. Dacă mă întrebi ce cărţi citesc, pot să răspund aproape concret. Departe de orice urmă de exhaustivitate, aş avea măcar încercări de răspunsuri imediate. Dar la întrebarea ce filme văd, îmi e cu neputinţă să mă opresc la un răspuns. Un talmeş-balmeş de senzaţii, trăiri, imagini, locuri şi oameni mi se desfăşoară în faţa ochilor cu ameţitoare viteză şi nu pot prinde nimic. Nu că nu aş şti numele filmelor pe care le-am văzut sau al regizorilor care le-au realizat sau al actorilor care au performat. Prind întotdeauna în detrimentul (un film în detrimentul altor filme, un regizor în detrimentul altor regizori şi tot aşa).

Cred că îmi e greu să fac o listă cu filmele mele, darămite un top. Când l-am întrebat pe prietenul meu, şi el un cinefil împătimit, dacă are un top personal, mi-a răspuns că ar putea face, dar eventual de la 30 la 20, pentru că topul 20 este caracterizat fie printr-o angoasantă nehotărâre, fie printr-o continuă interşanjabilitate.

Adevarul e că nu sunt une vraie connaisseuse, aşa că mă raportez la propriile mele categorii de filme. Rog profesioniştii să nu se supere sau să se simtă lezaţi. Îmi plac filmele de imagine, filmele cu două personaje, filmele cu şi despre bucuria vieţii, filmele de căutare-găsire, filmele poveşti si alte câteva filme inclasabile. Dacă data trecută dădeam ocheade bibliotecii, acum fac acelaşi lucru către filmotecă, îmi place  mai mult s-o numesc aşa decât videotecă sau, şi mai rău, dvd-tecă.

Dar ca să vorbesc despre filme, e obligatoriu să vorbesc şi despre anumite fenomene care mi-au educat şi rafinat gustul în timp: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban.

I. Când am început să vad filme altfel? (altfel având aici dublă conotaţie: să văd altfel filmele şi să văd altfel de filme).  Cred că în momentul în care am descoperit pe TVR2 Cinematograful de artă din fiecare joi seara. Astfel, îmi fu deschisă poarta cinefiliei, ajutată şi de Cinemateca din fiecare marţi de pe TVR 1.  Norocul meu a fost că reuşiseră ai mei să achiziţioneze un al doilea televizor în casă.

Era un Grundich foarte mare, un televizor uriaş, în care cred ca aş fi încăput cu uşurinţă, dacă i-aş fi scos piesele din spate. Fusese luat la mâna a doua, nu îmi aduc aminte dacă circula deja termenul de second hand sau era încă vremea ajutoarelor. Cert e, că din cauza mărimii, televizorul nu a putut fi pus în altă parte, sub semnul provizoratului, decât în camera mizerabilă, care, da, aţi ghicit, era camera mea. O explicaţie scurtă. Camera mizerabilă, nu era în fapt o cameră pentru care mizeria sau murdăria să fi fost reprezentative. Era a patra cameră a apartamentului în care ne-am mutat pe când aveam eu vreo 6 ani, iar din lipsă de fonduri a rămas un timp nemobilată. A devenit astfel o cameră-depozit unde aveam toate jucăriile, bicicleta, plus alte lucruri care nu-şi mai găseau locul prin dulapuri sau debara. Nu mai ştiu cum şi de ce am numit-o camera mizerabilă, dar aşa i-a rămas numele chiar şi după ce s-a transformat în camera adolescentei care urma să fiu.

Pe mama o îngrozea faptul că ori de câte ori aveam nevoie de vreo jucărie când eram afară şi o strigam să mi-o arunce pe geam, dacă făcea imprudenţa să mă întrebe unde e?, urlam cât mă ţinea gura că e în ca-me-ra mi-ze-ra-bi-lă. Aşa că nu mai era un secret pentru nimeni faptul că noi aveam o cameră mizerabilă. Doar mama, draga de ea, încerca de câte ori, eu o numeam aşa, să se justifice. Divagaţia aceasta, cu rol de explicaţie justificativă, este pentru ea. Sorry mam’!

Analizam cu sfinţenie programul TV. Era singura sursă de informare anterioară vizionării filmelor. Îmi amintesc cum o dată am dat peste prezentarea unui film care urma să fie difuzat la Cinematograful de artă (cred), L’amour braque, în regia lui Andrzej Zulawski, care mi-a stârnit un foarte mare interes deoarece, scria acolo că filmul ar fi fost inspirat după Idiotul lui Dostoievski, fiind şi un tribut adus de regizor marelui scriitor. Am făcut mare tam-tam prin casă şi am încercat sa fiu absolut sigură că în ziua aceea, la ora respectivă, nu voi avea alt program sau, şi mai rău, că cineva ar fi vrut să urmărească altceva la televizorul meu, aşa că mi-am rezervat dreptul de absolută vizionare. Mai mult, mi-am invitat şi familia la film. Îmi vine să râd, când îmi aduc aminte. Cum ne aliniaserăm toţi în faţa televizorului uriaş şi aşteptam să înceapă filmul. Tata a fost primul care a cedat după doar câteva minute. Prostii. A urmat mama şi după soră-mea. Nebuni şi porcării.

Meritul acelei seari, a fost că ulterior, nimeni nu m-a mai deranjat vreodată de la filmele mele. M-au lăsat în pace, să mă uit la ce vreau, dar singură. S-au ţinut de-o parte şi departe de incipientele mele interese cinefile. Nu ştiu dacă am înţeles filmul, nu ştiu nici măcar dacă mi-a plăcut cum nu ştiu dacă mi-au plăcut, aşa cum îmi plăcea ciocolata pe vremea aia, Woyzeck, Cenuşă şi diamant, Aguirre, mânia zeilor, Posedata, Câinele andaluz şi altele. Cu siguranţă într-un anume fel m-au atras, căci pâna la absconsul mesaj, cred că realizam că e vorba de altceva şi tocmai acest altceva mă atrăgea, tuşat de teribilismul vârstei, puţin snobism şi dorinţa de elitism. Condamnabile sau nu, pardonabile sau nu, aceastea au fost coordonatele cinefiliei mele timpurii.

II. La începutul fiecărui an, mă apuca groaza când se apropia planificarea concediilor. Îmi era teamă ca nu cumva, din cine ştie ce motive, să nu pot bifa prima săptămână din iunie şi a doua săptămână din august. Nu mă linişteam decât dacă îmi vedeam cereile făcute şi aprobate. Pentru restul evenimentelor din an (B-EST IFF, Festivalul Filmului Francez, Astra Film Fest, Festivalul Plai) fie îmi rezervam weekend-uri prelungite, fie speculam cu câte un concediu medical (şi nu sunt de condamnat, pentru că la cât de mult îmi doream să evadez, aş fi fost în stare să mă îmbolnăvesc la comandă, pe bune). Astfel, ani la rând, am descoperit şi redescoperit străzile Clujului, cinemaurile, locaţiile alternative, precum şi plaja  miraculoasă de la Sfântu Gheorghe, cu nispul fin şi fierbinte, cu plantele înţepătoare, vacile indiene şi caii sălbatici, mustangii autohtoni – peisaj desprins parcă dintr-un autentic film de imagine. Huysmans parcă spunea că uneori natura este în stare să redea artificialul şi imitaţia în moduri de-a dreptul fabuloase. Aşa şi cu anumite imagini reale – ai impresia că sunt regizate, fotoshopate, că cineva a gândit toate acele detalii pentru a crea o stare, a transmite un mesaj.

Nu compar cele două evenimente din punctul de vedere al organizării sau importanţei. Oricum, în afară de lumea filmului, sunt diferite atât ca factură, cât şi ca amploare şi orice demeres de a încerca vreo comparaţie ar fi de prisos.

Pe lângă colecţia cataloagelor oficiale de festival, mai am una, în care, am înregistrat, ce-i drept aleatoriu, fără riguroasă organizare, trăiri din spectrul acestor pelerinaje cinefile.

Am avut odată o reverie cu Wim Wenders. Oh, nimic injurios sau pervers, pudibonzii pod citi în continuare . Se făcea că eram într-un hypermarket şi ne întâlneam întâmplător. Şi deşi întâlnirea friza imposibilul şi miraculosul, simţeam  că e normal să se întâmple aşa. Aveam toată radiografia simţiurilor mele, şi vârtjul gândurilor, şi ce cuvinte aş fi scos pe tapet, şi el ce-ar fi răspuns, şi tot aşa. Nu ştiu dacă uitasem de amintirea aceasta când am aflat că urma sa fie invitat special la Tiff.

Şi iată-mă în 2010 la Cluj… Nu e greu de ghicit că pelerinajul acesta îşi avea propriile ritualuri, locuri în care trebuia să merg (mergem) musai (anumite străzi, gradina botanică, localuri, cafenele sau pur şi simplu spaţii urbane), ca întodeauna printre filme. Unul dintre aceste locuri era o cafenea, aproape de Piaţa Muzeului, Bistro Vienna.

Eram cu B., între două filme şi ne îndreptam uşor somnambulici către această cafenea, el pentru o weiss, eu pentru o cafea. Când am intrat (terasa era închisă, din păcate sau din fericire?!), nu am băgat de seamă că era o oarecare forfotă şi câţiva oameni se tot perindau mutând mese şi scaune. Noi ne-am aşezat la bar, pe singurele două scaune existente şi disponibile (oau!). Atunci B. m-a luat de mâna şi mi-a spus că trebuie să-mi dezvăluie ceva, dar doar cu condiţia să îi promit că voi râmăne calmă. Ok, da, vreau, promit. Îmi plac surprizele şi eram convinsă că nu avea cum să fie ceva rău, iar în căsătorie ştiam că nu erau şanse să mă ceară acolo şi în acel moment (oricum, nu a făcut-o nici până în ziua de azi:).

M-a întrebat dacă văzusem cine e la masa de lânga noi şi atunci, în timp ce el îmi spunea, privirea mea de prădător a început să caute frenetic şi…Eureka! Wim Wenders. Lângă mine. Erau doar vreo câteva persoane în cafenea, iar două dintre ele eram eu şi el. Cred că PR-ul lui (asistenta PR sau cum se va numi jobul ăsta), o tipă blondă foarte draguţă, obişnuită cu privirile de genul, m-a reperat, a venit la noi şi ne-a spus zâmbitoare că după ce îşi va termina cafeaua, Wim Wenders ne va acorda câteva minute. De altfel, văzuse şi aparatul de fotografiat care era în faţa noastră. Nu ştiu cum au trecut minutele acelea. Îmi vâjia capul şi nu-mi venea să cred că primeam ceva aşa, gratuit, fară să fi cerut sau căutat.

Când Wim s-a ridicat de pe scaun, eu am sărit ca arsă, blocând (involuntar sau poate că nu?!) trecerea, iar el a zâmbit şi ne-a invitat afară la o îngheţată, după care s-a tot uitat prin preajmă căutând un  loc potrivit pentru fotografii. Era mare şi frumos, eu eram mică şi lovită. Eram o tabula rasa glosolalică. Nu ştiu dacă am fost în stare să spun ceva cap coadă, ceva corent şi inteligibil, căci de ceva inteligent nici nu se punea problema, dar eram fericită şi cred că a înţeles asta. B. ne-a făcut fotografii în locul propus de el şi eu eram terifiată că luase doar Praktica, iar aparatul digital rămăsese în camera de hotel. Mă îngrozea gândul că poate fotografiile nu vor ieşi, că filmul se poate voala sau că cei care urmau să îl developeze le-ar fi putut, cu uşurinţă, face pierdute. Nu sunt genul de persoană-fan, dar pot spune fară brumă de îndoială că experieţa aceea a fost una absolut miraculoasă. Am devenit film. Un film de scurt metraj cu mine şi Wim Wenders în Cluj, în Piaţă Muzeului. Un film despre bucurie şi dăruire. Un film alb negru frumos.

Am mai avut experienţe similare. Tiff-ul e un loc magic, care face posible astfel de întâlniri, şi le face să fie deopotrivă normale şi miraculoase, naturale şi fantastice. Dacă te prinde vârtejul acesta al atmosferei tiff-iene, eşti virusat şi nu mai poţi fară doza anuală  de melange deosebit de filme, locuri, oameni.

III. La Anonimul e altceva. Nu mai contează atât de mult experienţa cinematografică, în sensul că nu mai e maratonul acela nebunesc de 5-6 filme pe zi ca la Cluj. E un film continuu rulat, cadru cu cadru, de locul însuşi. Te opreşti, te relaxezi şi dacă e să fie vreo întânire inopinată cu un film de-adevăratelea potrivit cu filmul care deja rulează, e fantastic. Acesta e miraculosul de la Sfântu. Nu cauţi. Nu mai cauţi tu filmele. Te prind ele. Fie la 12 ziua, când hotărăşti că e totuşi prea cald pentru plajă şi ai risca să te lichefiezi odată cu peisajul, şi atunci îţi cauţi refugiu salutar în una din sălile de cinema din complexul Green Village, fie la 2 noaptea, după ce deja ai băut, câteva pahare de şpriţ şi ai avut discuţii interesante cu oameni frumoşi, te prinzi în genericul de început al unui film şi ştii că ai să rămâi acolo până la sfârşit, că nu-ţi mai este somn, că poate totuşi cineva se va îndura şi îţi va aduce sacul de dormit şi speri, chiar dacă e alt film, ca şi acesta să se termine cu fantasticul asfinţit din Stellet licht, care, într-un an, a făcut perfecta simetrie compoziţională, cu răsăritul soarelui de dincolo de ecranul uriaş (în film soarele asfinţea, în realitate răsărea). A fost o imagine care nu poate fi uitată. La fel, un film scurt, dar de o intensitate inimaginabilă. Pentru cei foarte puţinii spectatori rămaşi treji la ora aceea a fost ca o epifanie.

IV. Cum aş putea vorbi de filme fără să mă gândesc la Alex Leo Şerban? Întâmplarea face ca,  zilele trecute căutând nişte documente mai vechi, să dau peste o scrisoare către prietena mea cea mai bună care a emigrat  în toamna lui 2009 în Canada. Redau câteva rânduri, cărora testul timpului le-a adus valoare, pentru că în acel moment când au fost scrise, a.l.ş. era încă în viaţă.

(…) Momentul plecării tale nu l-am resimţit ca atare decât după un timp, după ce fusese absolut consumat. Şi l-am putut trăi ca sentiment de pierdere, de însingurare printr-o altă plecare ce a succedat-o pe a ta.(…)

A hotărât să plece a.l.ş.. Plecarea lui mi-a scurtcircuitat toată imunitatea propusă în faţa absenţei tale. a.l.ş. Iniţialele lui scrise aşa sunt aproape ghiduşe. Oricum, nu intru în amănunte de ce mi-a plăcut mie a.l.ş., de ce în fiecare vineri aşteptam Dilema şi prima dată citeam articolele lui, de ce atunci când recomanda ceva, graţie unei coincidenţe pe care nu am încercat nicicând să o explic, pentru a nu strica misterul, deja citisem şi îmi plăcuse la fel de mult ca lui sau mă aruncam fară nicio ezitare în noi experienţe propuse de el a căror finalitate nu a fost niciodată dezamăgitoare. A ales să plece. Spre deosebire de tine, în acea ţară caldă pe care noi am iubit-o necondiţionat şi cumva a priori şi despre al cărei cer se spune că este cel mai frumos din lume. Da, ai ghicit a plecat în scumpa noastră Argentină, în acel Buenos Aires pe care l-am simţit sub piele şi în stomac de atâtea ori. Nici imediat după ce şi-a luat rămas bun nu am realizat iminenţa finitudinii.

Am simţit despărţirile în acea vineri în care nu l-am mai găsit în Dilema. Atunci, printre acele rânduri nescrise de el, ne mai scrise de el, am realizat că aţi plecat amândoi.

 Şi a fost odioasa conştientizare a ireversibilităţii, a ineluctabilului. După Buenos Aires a urmat Lisabona, iar după Lisabona… Realitatea despărţirii. Un motto dintr-o carte a adolescenţei: există veniri , plecări şi adesea nicio revedere.

Acum când citesc rândurile astea, nu-mi vine să cred că a.l.ş. a plecat de tot. Fragmente din articolele lui, din Dietetica lui Robinson îmi vin mereu în minte. Ştiu că mi-ar fi fost frică să mă întâlnesc cu el. Îmi era teamă să nu mă deconspire prostia. Îmi era teamă să nu mă desfinţezeze cu rafinatul lui cinism. Îmi aduc aminte cum am ajuns să stau lângă el pe o bancă de lemn la Anonimul, la numai ştiu ce film de deschidere. Era plin, şi după ce m-am tot învârtit să găsesc un loc ok, am dibuit un spaţiu generos în al doilea sau al treilea rând, care era rezervat vip-urilor.

Am riscat, strecurându-mă către locul cu pricina. Doar după, am realizat, lângă cine mă aşezasem. Nu i-am spus nimic, nimic despre cum  anume odată în tren, în drum spre Bucureşti am speriat rău

de tot o doamnă de vreo 60 de ani care stătea pe bancheta din  faţa mea, doar pentru faptul că citind din Dietetică, am dat peste un pasaj atât de amuzant încât am început să râd în hohote, cu lacrimi neostoite, aşa un râsu-plânsu demenţial care cred că înfricoşat-o pe sărmana femeie, nu i-am vorbit nici despre plăcerea aşteptării de vineri, când ne întâlneam în Dilema. Am stat doar şi m-am bucurat că vedem filmul  împreună. A fost cred, ultimul an în care a mai venit la Anonimul. După, ne-am mai întâlnit la Bucureşti sau Cluj, dar niciodată, într-o la fel de miraculoasă proximitate. Şi da, cred pe bună dreptate, că dacă n-ar fi existat cinema-ul, el l-ar fi inventat.  Ai pupiu a.l.ş., de la distanţă normal, blowing in the wind.

V. Pentru că un articol depre filme fără nici o referinţă sau posibilă recomandare ar putea deveni absolut neinteresant şi nevoind să dezamăgesc pe nimeni, mai ales dacă aţi ajuns până aici, reiau categoriile mele cu câteva exemple, care, şi subliniez acest fapt, sunt absolut aleatorii, aşa cum îmi vin acum în minte, fără legătură cu posibile ierarhii sau exclusivităţi. Sunt doar filme care mi-au plăcut.

Încep cu filmele de imagine. Vedeţi, de asta spuneam că e foarte greu. Ştiu că îl am pe Wenders, ştiu că mi-au rămas întipărite în minte imagini din filmele lui Kiarostami, şi puzzle-uri colorate a la Wong Kar Wai, dar ce fac cu celelalte fimele? Cu cele asiatice, cu cele ruseşti, cu cinematografia sud-americană şi ca să nu păcătuiesc prin omisiune, cu ţările nordice? Demonul exhaustivităţii mă bântuie, dar îl gonesc şi las memoria la întâmplare să tasteze. Urga, Eiforiya, The mirror, bucăţelele fotografice dinThe Strange Case of Angelica sau imaginile dezolante şi atemporale ale lui Bela Tarr. Şi dacă tot l-am adus pe Kiarostami în discuţie, vă recomand un concentrat de imagine The Roads of Kiarostami.

De ce îmi plac filmele cu două personaje? Nu ştiu să spun exact. Nici nu am realizat efectiv că le caut până nu am conştientizat că în timp am adunat, fie în memorie, fie pe bune, o adevărată panoplie. Îmi plac poate pentru că interacţiunea pare autentică, naturală, în pofida chiar a teatralităţii. Bin-jip, Gerry, Interview, Sleuth, Certified Copy, Nothing Personal, Forget me not, En la cama, 4:44, The song of Lunch şi inclusiv trilogia Before (Sunrise, Sunset şi Midnight). La bucuria vieţii nu pot să nu o bifez pe Amelie, sau  Jeux d’enfants sau să nu-mi amintesc de plânsul indiscutabil, repetat, ori de câte ori mă uit la Nuovo Cinema Paradiso.

Din ce în ce mai greu. La căutar- găsire: Izgnanie, La Vida de los Peces, Le grand bleu, Belle de Jour  şi Belle Toujours, The Return, Le premier jour du reste de ta vie, Ae fond kiss sau mai recentele Betrayal şi W sypialni.

La poveşti e puţin mai lesne, o dată pentru că îi am la îndemână pe Miyazaki şi pe Burton, apoi pentru că, în fapt, toate filmele au o poveste. Asta cred că e o categorie matrioşcă. Marea mamă.  Ar mai fi şi acele filme inclasabile ca The Human Voice sau Conversaţia, La Antena, Funny Games, El Metodo, Ucho, India Song, despre care poate voi scrie cu altă ocazie, mai pe larg,  tocmai pentru că intuiesc generozitatea unui astfel de subiect.

Cam asta ar fi în mare despre filmele mele. Despre ale voastre filme sau poveşti pe când?

1. Viaţa „ca o carte bine scrisă” – mica dietetică de Alex Leo Șerban
2. Litera din scrisoarea misterioasă sau o poveste cu Alex Leo Şerban, Borges şi Pessoa
3. Filmele, femeile şi fantomele lui Lars von Trier
4. Film: Oz: The Great and Powerful sau Cum ne strică Disney filmele
5. Când, de ce și ce citesc prietenele mele
6. Cărțile mele: recomandatele miraculoase şi miraculoasele inopinate

The post Filmele mele. Radiografii: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban appeared first on Bookaholic.

Va asteptam marti, 25 februarie, ora 18.00 la o seară italiană despre literatură şi film, despre „Parfum de femeie“ de Giovanni Arpino.
Invitati: Doru Nitescu, Titus Vijeu si Oana Bocsa-Malin.
În fiecare an, căpitanul Fausto călătoreşte o săptămână prin Italia, dar nu se poate bucura de priveliştea inundată de soarele verii. În timpul unor manevre militare pe timp de pace, explozia unui obuz i-a răpit vederea şi i-a retezat degetele de la o mână. De aceea, are nevoie de un însoţitor, un recrut trimis de la garnizoană. Alături de dezabuzatul Fausto, ale cărui vorbe muşcătoare nu iartă pe nimeni, tânărul începe prin a-şi regreta fapta bună. Călătoria lor pare un pelerinaj fără credinţa, o odisee fără glorie: Fausto, cufundat în lumea întunericului, fuge de sine şi de casa în care îşi trăieşte calvarul nemărturisit. Dar oraşele toropite de caniculă se dovedesc reperele unui paradoxal parcurs iniţiatic: ţinta tânărului este să ajute un nevazător, dar acesta din urmă îi va deschide ochii asupra lumii. Ţinta lui Fausto este autodistrugerea, dar va sfârşi găsind iubirea.

Cea mai cunoscutã opera a lui Giovanni Arpino, Parfum de femeie, a fost ecranizatã în în 1992, în regia lui Martin Brest, cu Al Pacino ºi Chris O’Donnell în distribuþie. Pentru memorabila interpretare a personajului Frank Spade, colonelul infirm, Al Pacino a primit Premiul Oscar.

1. ”Behind the Candelabra”, cartea și filmul
2. Cosmopolis, filmul și cartea: Cronenberg + DeLillo = meh
3. The Perks of Being a Wallflower – cartea, filmul și feriga
4. ”Scenariu pentru happy-end” – cartea și filmul
5. The Girl with the Dragon Tattoo – cartea și filmul
6. The Girl Who Played with Fire – cartea și filmul

The post Serile italiene – Giovanni Arpino, “Parfum de femeie”. Cartea si filmul appeared first on Bookaholic.

The Book Thief, tradus impersonal Hoțul de cărți, deși este vorba de o hoață, este o recentă adaptare pentru ecran a romanului cu același nume al australianului de origine germană Markus Zusak, autor de cărți pentru tineret.

Acțiunea se petrece in Germania anilor ’30 ai secolului 20, un motiv suficient, probabil, pentru mulți, să evite filmul, în piața artistică deja saturată a poveștilor adevărate sau inspirate de nenorocirile celui de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, noi o să vă recomandăm filmul, din câteva motive: perspectiva protagonistului e puțin diferită: e vorba de o fetiță adoptată, pasionată de cărți, iar romanul – fiind pentru adolescenți, pe care e bine să-i avertizăm în ce lume au ajuns, dar nu să îi băgăm în sperieți cu atrocitățile realității adulților – împrumută filmului o blândețe, o umanitate și, inevitabil, o ușoară urmă de naivitate care lipsesc în general din poveștile din vremea războaielor.

Istorisirea începe odată cu sosirea lui Liesel într-un sătuc din Germania, la noii ei părinți adoptivi, abandonată de propria ei mamă. Ninge ca într-o felicitare Hallmark, copiii se joacă în zăpada imaculată ca în Iarna pe uliță, totul e pitoresc, mai puțin noua mamă a lui Liesel, Rosa, o nemțoaică aprigă jucată surprinzător de subapreciata actriță Emily Watson, pe care o contrabalansează, natural, noul tată vitreg al eroinei, blajinul Hans, jucat de Geoffrey Rush.

Liesel își descoperă o pasiune nefericită pentru cărți – nefericită în contextul rugurilor de cărți ridicate în acea perioadă de naziști – și nu scapă nici o ocazie furișă să pună mâna pe vreo carte interzisă, fie ea și arzând mocnit în piață. Abecedarul ei, cartea de pe care învățase să citească în germană, era Manualul groparului, găsit pe câmpul unde fusese îngropat fratele ei mai mic. Dicționarul ei este peretele pivniței, pe care scrie toate cuvintele noi pe care le învață din puținele cărți pe care le poate găsi. Liesel este hoțul de cărți.

Povestea continuă în pașii așteptărilor publicului: războiul este rău, nemții cu suflet bun (precum Rosa și Hans), care nu fac parte din partid, o duc prost cu slujbele și banii, dar asta nu le face altruismul să dispară și nici dorința de a ajuta vreun năpăstuit de evreu și să-l ascundă în pivniță; copiii îl urăsc pe Hitler pentru că le ia părinții la război sau că îi racolează pe ei pentru Jungvolk. Bombele cad precum zăpada în globurile de sticlă, oamenii cântă la acordeon în buncăre sau se bat cu zăpadă în pivnițe, umanitatea piere, dar nu se predă.

Cel mai deconcertant detaliu al acestei povestiri, poate nu chiar atât de diferite de altele, dar mai îmblânzită, este faptul că povestitorul este Moartea, din voice over. Moartea cu care te vezi de câteva ori în timpul Vieții, dar care așteaptă răbdătoare întâlnirea finală, întrebându-se ce greutate va avea sufletul tău sau care va fi ultimul tău gând. Un tertip literar menit, poate, să domesticească frica ancestrală a morții, această prezență metaforică are efectul unei povești de adormit copiii spusă de un piton vorbind cu accent britanic.

Filmului, nominalizat la Oscar pentru coloana sonoră, i se pot găsi multe hibe când stai cu lista de efecte realiste la bifat: sânge vărsat – insuficient; cadavre – prea onirice; orori de război – mai deloc; limbaj – artificial, cine mai zice azi saukerl și saumensch*?; decor – de carte poștală, până și naziștii par pitorești.

Dacă nu uităm că este o adaptare a unui roman pentru adolescenți și dacă ne facem că nu observăm această evitare intenționată a realismului, rămânem cu niște actori tare buni, care  reușesc să nu pară ca niște părinți invitati la ceaiul de la ora cinci al păpușilor, și cu o poveste nu prea aventuroasă, dar desenată frumos, despre o fetiță care fura cărți în timpul războiului și care construia un om de zăpadă pentru evreul ascuns în pivniță.

*Puținele cuvinte păstrate în limba germană în carte și film sunt ja, nein, und și, preferatele Rosei, mama și soția germană aspră, dar cu inima mare, saukerl și saumensch, care își mângâia soțul cu apelativul vier bătrân și pe Liesel o numea scrofiță.

Filmul are premiera zilele acestea în România. Mai jos puteți vedea trailerul, iar cartea se găsește si în limba română, și în engleză.

1. ”Hoțul de umbre”, de Marc Levy – o poveste îndulcită despre viață, dragoste și altele
2. Concurs! Câştigă Hoţul de umbre de Marc Levy! (INCHIS)
3. Book Cover Tee – tricouri cu cărți în lumea lui Noe
4. Book deco: sau cum să trăieşti printre cărţi la propriu
5. Inspirație: Book/Shop – cărţi şi mici bucurii
6. The Book Barge – aventură cu cărţi, pe canalele din Marea Britanie

The post Film: Hoțul de cărți, The Book Thief appeared first on Bookaholic.

Luni, 31 martie, ora 19.00 vă aşteptăm în librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) la o întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă, profesor al Universităţii din Fribourg. În dezbatere, “Efectul Sherlock Holmes.Trei intrigi cinematografice”, cel mai recent titlu apărut în seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă la editura Humanitas. Participă, alături de autor, Anca Oroveanu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi director ştiinţific New Europe College – Institut de Studii Avansate Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Sorin Alexandrescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) şi Vlad Russo, redactor al editurii Humanitas.

„Această carte, continuare a celei intitulate Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (Humanitas, 2007), îşi propune să abordeze arta filmică drept parte integrantă a istoriei artei, sau mai bine spus a unei «arte a privirii». Ea abordeaza trei pelicule-cult, a căror temă reală este văzul (cu toate capcanele sale). Este vorba despre Fereastra din spate (1954–1955) şi Femeia dispărută (1937–1938) de Alfred Hitchcock, şi despre Blow-Up de Michelangelo Antonioni (1966). Aceste trei filme sunt analizate în lumina raportului dintre voyeurism, erotism şi delict. Modul specific în care Hitchcock glosează pe marginea acestui raport se confruntă aici cu solidele cunoştinţe pe care regizorul le avea despre arta «imaginilor fixe» din timpul său, în primul rând cunoştinţele sale picturale. Se au în vedere de asemenea aluziile – adesea ironice – ale filmelor sale la structurile mixte formate din cuvinte şi imagini pe care le găsim în publicaţiile populare ale romanului poliţist ilustrat (şi în primul rând la romanele lui Conan Doyle avându-l ca erou pe Sherlock Holmes), precum şi trimiterile transparente la psihanaliza freudiană. În acest context, Blow-Up de Antonioni, ascunsa replică intelectuală la filmografia lui Hitchcock, se înfăţişează drept un adevărat film despre reprezentare şi, în acelaşi timp, ca o meditaţie asupra interpretării reprezentării. Mesajul său final este descurajant, dar lucid: imaginea nu se lasă pătrunsă până la ultimele sale secrete. La orizontul (sau în adâncurile) ei se află indefinitul şi indefinibilul, vagul, lipsa, vidul, nimicul. Analiza acestui film generează în interpret un efect în oglindă cu discursul pe care-l propune filmul însuşi. A risca să-l deconstruieşti se dovedeşte totuşi fascinant şi util în măsura în care acest demers se propune ca o reflecţie în jurul zonei sensibile în care reprezentarea şi interpretarea se ating, dezvăluindu-şi limitele.“ (Victor Ieronim Stoichiţă)

Specialist recunoscut în istoria artelor, Victor Ieronim Stoichiţă este din 1991 profesor la Universitatea din Fribourg, Elveţia, profesor invitat la Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008) şi cercetător asociat al unor importante instituţii internaţionale (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/Los Angeles; Wissenschaftskolleg zu Berlin; Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma; Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington).În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011 cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain. Din 2012 este membru al Academiei Naţionale Italiene (“Dei Lincei”).

În Seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă au apărut la editura Humanitas:  Creatorul şi umbra lui (2007),  Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (2007), 
Ultimul carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată (2007),  Pontormo şi manierismul (2008), Scurtă istorie a umbrei (2008), Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur (2011), Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011), Instaurarea Tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (2012),  Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice.

1. Seară indiană la Librăria Humanitas Kretzulescu
2. Despre Victor Hugo și spiritism, într-o expoziție la Paris
3. Maison de Victor Hugo – o viaţă în şase camere
4. Copilăria şi poveştile ei fantastice, în picturile lui Victor Nizovtsev
5. Parfum de trandafiri și o întâlnire deosebită la mormântul lui Alexandru Macedonski
6. Victor Erofeev, Iuri Andruhovîc, Edo Popović și mulți alții invitați la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

The post Întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă la Librăria Humanitas de la Cişmigiu appeared first on Bookaholic.

Nu ştiusem mare lucru despre Fred Stein înainte să văd, întîmplător, o expoziţie maisvă de fotografie care i s-a organizat la Muzeul Evreiesc din Berlin. Genul ăsta de retrospectivă, cu o selecţie generoasă din toate etapele un artist ajuns reper-cult e o întîmplare mai degrabă rară şi, dacă ai ocazia să profiţi de ea, merită să amîni multe alte lucruri.

Unei nepricepute ca mine, (cei care îi cunosc în detaliu munca probabil că au făcut coadă la vernisaj) i-a stîrnit pur şi simplu pofta de a afla mai mult despre viaţa lui, dar şi despre lumea pe care a suprins-o pe film. Stein a făcut parte din valul masiv de artişti evrei care au reuşit să fugă în SUA şi să creeze acolo. A plecat cu soţia şi fiica lui, cu un aparat Leica şi cîteva filme. În New York, unde s-au stabilit, a continuat să fotografieze masiv: portrete (e autorul unor portrete iconice cu artişti, scriitori, oameni de ştiinţă sau oameni politici din prima jumătate a secolului trecut) dar şi incredibile scene de stradă. Prefera cadrele ne-elaborate, lumina săracă, puţinătatea arficiilor care ar putea intra într-o imagine. Lui îi aparţine cel mai cunoscut portret al lui Einstein, de pildă, sau portretul Hannei Arendt, întinsă peste scrumieră. Portretul lui Dali, al lui Chagal, al Marlenei Dietrich, şi pentru că deja ajung la o înşiruire, o să trec rapid  la selecţia de aici.

Sînt în mare parte fotografii ale unor scriitori germani care au reuşit să găsească un adăpost peste ocean, la fel ca Stein, portrete pe care le-a făcut în timpul unor şedinţe în care conversaţia despre cărţile şi munca lor învăluia participanţii şi mişca obiectivul. Am ales şi cîteva portrete ale unor scriitori din afara Germaniei, clasici de secol XX,  Malraux, Nabokov sau Pearl Buck.

Stein era un umanist interesat de tot, un om care citea enorm, avea studii de drept , convingeri egalitariste şi o mare poftă de cunoaştere. Despre ce vorbeau în momentul în care i-a fotografiat e  un subiect pentru un eseu lung şi personal. Eu am început de la Thomas Mann:

Sursa

Hannah Arendt

Herman Hesse

Sursa

Lion Feuchtwanger şi Bertold Brecht

Sursa

Alfred Döblin

Sursa

Martin Buber

Sursa 

André Malraux

Sursa

Vladimir Nabokov

Sursa

Pearl Buck

Mai jos am pus un film cu prezentarea expoziţiei din Berlin, In an instant. Explică multe despre acest artist ale cărui fotografii au ajuns să fie cu mult mai cunoscute decît propriul nume!

1. Povestirea Cameristei – ce-ar fi daca ai fi “a lui Fred”?
2. Daniel Stein, creştinul perfect
3. Ceva cu broccoli şi multe poze
4. Clasicii în cultura pop internaută – Edgar Allan Poe, so raven!
5. Clasicii în cultura pop internaută – Nietzsche, bietzsche!
6. Portrete din cuvinte

The post Clasicii în poze. Portrete de Fred Stein appeared first on Bookaholic.

Pe 1 noiembrie a avut loc premiera, în toate cinematografele din țară, mult-așteptatului film Jocul lui Ender, ecranizarea cărții omonime a lui Orson Scott Card. Ioana a fost la avanpremieră și v-a povestit despre film aici. Cum ni s-a părut o adaptare bună a cărții, ne-am gândit, împreună cu prietenii de la Editura Nemira, că v-ar plăcea să vedeți și voi filmul și să citiți cartea (apărută la Nemira într-o ediție specială), dacă nu ați făcut-o deja.

Așadar, punem la bătaie două pachete Jocul lui Ender - fiecare pachet conținând o invitație dublă la film și cartea.

Condiții de participare la concurs:

• Să fiți din București sau să ajungeți în București pentru a viziona filmul – invitațiile la film sunt valabile pentru Cinema City Sun Plaza (câștigătorii își vor alege data și ora când vor să meargă după ce primesc invitațiile).

• Să răspundeți, în comentarii, la întrebarea: ”Cum credeți că vor arăta jocurile copilăriei peste 50 de ani?”.

• Să vă semnați cu numele complet și real și să lăsați o adresă de e-mail validă.
• Termen limită: 13 noiembrie, ora 00:00.

Câștigătorii vor fi aleși prin tragere la sorți dintre cei care au respectat cerințele concursului şi  vor fi contactaţi prin e-mail pentru oferirea datelor de intrare în posesia premiilor.

Câștigători: Oana Prisacariu și Dinu Florin-Silviu.

Mult succes!

Prezentarea cărții Jocul lui Ender (Editura Nemira)

Pământul este atacat din nou. Gândacii extratereștri se încordează pentru o ultimă lovitură. Supraviețuirea rasei umane atârnă de descoperirea unui geniu militar care îi poate învinge o dată pentru totdeauna. Dar cine este el?

Ender Wiggin. Geniu. Neîndurător. Viclean. Un maestru în strategie și tactică.Și un copil în același timp. Copilăria lui Ender se termină atunci când, recrutat de guvern pentru a fi antrenat în armată, ajunge în noua sa casă: Școala de Luptă. Chiar și între recruți de elită, Ender se arată a fi un geniu între genii.

Reușește în orice simulare de război. Dar oare toată presiunea și singurătatea vor ajunge să îl înfrângă înainte de bătălia finală? Cum va reacționa el în condiții reale de război? În cele din urmă, Școala de Luptă nu-i decât un joc.

Nu-i așa?

1. (ÎNCHIS) Câștigă două pachete ”Sunt o babă comunistă!” (cartea + invitație dublă la film)
2. (Închis) Câștigă o invitație dublă la avanpremiera filmului ”Carrie” și o carte în ediție limitată
3. (ÎNCHIS) Câștigă două pachete de cărți scrise de Margaret Mazzantini!
4. Jocul lui Ender – in sfarsit in drum spre marele ecran
5. Jocul lui Ender, cartea și, în sfârșit, filmul
6. (Închis) Câștigă o invitație la concertul Woodkid!

The post (ÎNCHIS) Câștigă două pachete ”Jocul lui Ender” (invitație dublă la film + carte) appeared first on Bookaholic.

Acum o vreme, regizorul Steven Soderbergh anunța că își vede ”pensionarea” din ce în ce mai aproape, lăsând deoparte lungmetrajele în favoarea regiilor de televiziune. După ceva timp de la ultimul său succes consistent, filmul biografic Behind The Candelabra i-a adus în acest an 8 premii Emmy.

Behind the Candelabra este ecranizarea fidelă și atentă a unei cărțulii biografice despre viața lui Liberace, scrisă din perspectiva iubitului său, Scott.

Cu titlul complet Behind the Candelabra: My Life with Liberace (În spatele candelabrului, viața mea cu Liberace) cartea a fost lansată în 1988, la un an după moartea artistului, și este scrisă de Scott Thorson în colaborare cu Alex Thorleifson. ”Colaborare” s-ar putea să fie un cuvânt cam tare, dat fiind faptul că Scott nu avea la activ prea multă educație formală în momentul când fusese adoptat, la figurat, de Liberace, iar viața lui de după Liberace l-a dus într-un program de protecție a martorilor, apoi, ocazional, pe la închisoare. Cert este că amintirile sale au fost transformate de scriitoarea de biografii Alex Thorleifson (fostă artist plastic) într-o frumoasă, bogată și aparent sinceră carte biografică despre Liberace, din punctul de vedere intim al companionului și iubitului său, Scott Thornton.

Nu știu la ce vă gândiți voi când spuneți azi Liberace. Eu mă gândesc, simplist, la un spectacol flamboaiant și la un pianist gay, dat fiind că epoca lui era înfloritoare înainte de a mă fi născut eu și, chiar dacă am fi fost contemporani, mă îndoiesc că prezența lui ar fi trecut de bariera cenzurii comuniste. Interesant este faptul că, ”pe vremea lui”, pentru publicul său, Liberace era doar un spectacol flamboaiant. Cuvântul gay nu intervenea în nici o discuție publică; Liberace a păstrat secretul până la moarte, iar cei din jurul său (familie, prieteni, angajați apropiați) au păstrat și ei tăcerea. Ironic însă, conform textului original, presa, deși știa, a dat dovadă de un neașteptat bun simț și și-a ținut gura:

Like other gay entertainers, he was protected by the people who worked for him or with him. They would never risk their lucrative jobs by talking to the press. Even if they did, the press wouldn’t publish their stories. The entertainment world is a closed fraternity—and the media are as much a part of it as the stars.

În paranteză fie spus, deși presa pare să se fi transformat considerabil în patru decenii, probabil cele câteva procese intentate ziarelor care făcuseră aluzii discrete la înclinațiile sexuale ale lui Liberace vor fi tăiat cheful oricărui reporter de a mai face comentarii asupra a ceea ce se întâmpla în viața personală a starului. Procesele, desfășurate în anii ’50, o perioadă încă homofobă, au fost câștigate de Liberace, care, cu această ocazie, a popularizat expresia ”What you said hurt me very much. I cried all the way to the bank”, primind, desigur, despăgubiri pentru afirmațiile ”calomnioase”.

Banii aceștia însă erau mărunțiș pe lângă ce onorariu primea deja Liberace, care în anii ’50 era socotit cel mai bine plătit om de scenă din lume și avea deja imaginea sclipitoare și ostentativă care i-a adus faima: bijuterii opulente, haine din blănuri rare, mașini de colecție, lame-uri, paiete, strassuri. Cartea menționează chiar faptul că Liberace este mai mult sau mai puțin direct responsabil pentru imaginea, la fel de sclipicioasă, a anilor maturității lui Elvis. Desigur, acesta a fost doar începutul show biz-ului exploziv, iar drumul, odată deschis, a fost urmat cu succes de staruri precum Elton John (admirator declarat al lui Liberace), David Bowie, Freddie Mercury, Michael Jackson sau Prince.

Spre sfârșitul anilor 70, când Liberace se apropia de vârsta de 60 de ani, a avut loc întâlnirea cu cel care urma să fie cel mai important bărbat din viața sa, tinerelul de 18 ani Scott Thorson, care i-a devenit în următorii ani iubit, companion, cel mai bun prieten și aproape fiu – motiv pentru care Liberace l-a convins chiar să suporte operații estetice pentru a ajunge să semene cu el.

Aici începe filmul lui Soderbergh, cu Michael Douglas seducător în rolul lui Liberace și Matt Damon surprinzător la cei 43 de ani ai săi în rolul de boy toy de 18 ani al lui Scott. Cum spuneam mai devreme, filmul (filmat pentru HBO Films cu un buget de numai 23 milioane $) este fidel cărții biografice, dar, evident, departe de a picta un tablou complet. Lipsesc cei 50 de ani care l-au făcut pe catolicul de origine poloneză Wladziu Valentino să devină Liberace, cel mai adulat artist de scenă al lumii, dar un personaj singuratic și casnic în intimitatea palatelor sale. În ceea ce privește orientarea sa sexuală, lucrurile nu au necesitat mai multe explicații:

He couldn’t help being attracted to men. Their bodies, their scent aroused him in a way no female could. He had to face the truth. He couldn’t change, no matter how hard he tried. Being gay was as much a part of him as the color of his eyes or his hair. But that idea was unacceptable to the church. [...] According to Catholic dogma, the failure to confess a sin is also a sin—a sin of omission. Lee said he felt he was damned if he did and damned if he didn’t.

Nu sunt teribil de prezente, de asemenea, dilemele existențiale ale lui Scott (pe care, de dragul decenței, le vom considera sincere), asupra moralității relației dintre un ”old queen” de 58 de ani și un băiat de 18 (sau 16, cum se menționează în alte surse), pe care îl vrea și drept iubit, și drept fiul pe care nu îl avusese niciodată. Filmul, discret, nu insistă asupra acestui aspect și se concentrează mai degrabă pe viața personală a starului, pe Lee cel în trening, cu chelie, ronțăind la film floricele, înconjurat de 20 de pudeli, omul din spatele candelabrului, elementul mereu prezent pe scenă, pe pian, parte din imaginea lui Liberace, alături de inelele uriașe, blănurile și părul mereu impecabil (în realitate o perucă).

Nu știu câtă plăcere vă va face să citiți o carte biografică fără o valoare literară prea mare, despre un personaj mai puțin familiar culturii și societății noastre, dar vă recomandăm filmul, mai ales pentru jocul celor doi actori principali, și încheiem cu o înregistrare de la unul dintre spectacolele sale (în care apare și Scott, pe post de șofer) și cu trailerul filmului, nu înainte de un ultim citat despre Crăciunul din casa lui Liberace:

That year we had eighteen huge Christmas trees, more than 350 red and white poinsettias, table decorations, greenery, wreaths—enough candles, lights, and tinsel to stock a department store. Getting everything done required a huge expenditure of effort and unbelievable expense. I spent every one of those $25,000. Looking back, it’s hard to imagine doing all that for one fifty-eight-year-old man’s pleasure.

1. Jocul lui Ender, cartea și, în sfârșit, filmul
2. The Perks of Being a Wallflower – cartea, filmul și feriga
3. Cosmopolis, filmul și cartea: Cronenberg + DeLillo = meh
4. ”Scenariu pentru happy-end” – cartea și filmul
5. The Girl with the Dragon Tattoo – cartea și filmul
6. The Girl Who Played with Fire – cartea și filmul

The post ”Behind the Candelabra”, cartea și filmul appeared first on Bookaholic.

Acum două zile, într-o sală de cinema IMAX, am fost la avanpremiera ecranizării celui de-al doilea volum din seria Jocurile Foamei, Sfidarea, trilogie scrisă de Suzanne Collins (tradusă la Editura Nemira, care a relansat-o de curând). Lume multă, forfotă, nerăbdare. Cu ceva întârziere și cu un discurs neașteptat al Andreei Esca (prezentă la eveniment deoarece revista al cărei director editorial este susținea promovarea filmului) – cuvântare, de altfel, scurtă și la obiect, îndemnându-ne să fim atenți și la costumele actorilor (puțin ironic pentru cei care știu despre ce este vorba în film) – a început vizionarea.

Ce vă pot spune din start și fără ocolișuri este că mi-a rămas în minte. Și că vreau să-l revăd. Probabil că este una dintre cele mai bune continuări a unei serii pe care am văzut-o.

Cu siguranță mai bine realizat decât primul, cu un alt regizor (Francis Lawrence, care i-a luat locul lui Gary Ross), cu actori care se țin pe poziții și dau totul pe marele ecran, cu o poveste cel puțin la fel de faină și efecte speciale care-ți cam taie răsuflarea și vin, cu siguranță, în completarea acțiunii, Jocurile Foamei: Sfidarea este un spectacol pe care trebuie să-l vedeți.

La fel ca Ioana, și eu am pornit drumul invers, de la film la carte (lucru extrem de rar și pentru mine), însă sunt abia la începutul seriei. Așa că nu vă pot spune eu cât de fidelă este ecranizarea cărții (deși, din punct de vedere al stilului pe care l-am remarcat la Suzanne Collins, cred că replicile, de exemplu, sunt păstrate fără deformări) – poate o va face însăși Ioana . Ceea ce pot face (și se va întâmpla) este să notez câteva impresii despre film.

Sursa

Așa cum poate știți (iar dacă nu, revedeți-l, căci partea a 2-a nu amintește mai deloc de prima), primul film se încheiase cu victoria neașteptată a lui Katniss Everdeen (Jennifer Lawrence) și Peeta Mellark (Josh Hutcherson) în lupta din arena sadică, pozând ca îndrăgostiți. Și, bineînțeles, înfuriindu-l pe președintele Snow, tiranicul a cărui mână fusese forțată în împrejurările cauzate de boabele otrăvite. Ei bine, continuarea se suprapune momentului ca o mănușă, arătându-ne pe cei doi, împreună cu familiile lor, în Satul Învingătorilor – nu vă imaginați că trăiesc în lux, dimpotrivă, însă au, ce este drept, câteva beneficii (cum ar fi mâncare).

Atât Katniss, cât și Peeta, suferă de sindromul de stres post traumatic, fiind atenți la fiecare pas pe care-l fac, simțindu-se încă în lupta pentru supraviețuire. Cadrele se precipită, nu-ți lasă timp de gândire și te aruncă în turul de forță pe care cei doi trebuie să-l facă prin cele douăsprezece districte pentru a ”promova” Jocurile Foamei și tot ceea ce simbolizează acestea.

Sfidând Capitoliul, cei doi au aprins flacăra revoltei – printre cele mai emoționante pasaje din film sunt cele în care Katniss ține discursuri în fața oamenilor săraci din diferite districte; la un moment dat, este luată de val și oferă o bursă lunară familiei lui Rue (Amandla Stenberg), fetița care murise în arenă. Credeți-mă pe cuvânt, momentul în care un bătrânel salută discursul lui Katniss, iar apoi este urmat de toți ceilalți, este unul care mișcă ceva în tine, care-ți trezește măcar puțin sentimentul revoltei (de altfel, și actorul Donald Sutherland, care-l interpretează pe președintele Snow, îndeamnă publicul să se revolte pentru toate problemele pe care le are; un sfat bun, zic eu).

Sursa

Societatea din Panem este la fel cum o știți: divizată tot în 12 districte, cu un Capitoliu parcă și mai obraznic, mai îndrăzneț, mai colorat și nepăsător la tot ceea ce se întâmplă în afara lui. Contrastul, de data aceasta, este la cote maxime. Costumierii și scenografii chiar s-au întrecut pe ei înșiși, inventând ținute și machiaje extravagante – dacă ați crezut că ceea ce ați văzut în ecranizarea primului volum nu poate fi amplificat, v-ați înșelat. A propos de asta: nu cred că fi văzut pe ecran o ținută mai deosebită decât cea pe care o poartă Katniss într-un show televizat (o rochie de mireasă care, atunci când se învârte, ia foc și este dezvăluită o pereche de aripi).

Sursa

Întorcându-ne la firul acțiunii (încercând să nu dau prea multe spoilere), președintele Snow (Donald Sutherland), nemulțumit de revoltele care încep să se nască pretutindeni, se gândește să pună ceva sare și piper: inventează, cu ocazia Jubileului Pacificării (o ediție specială a Jocurilor Foamei, care are loc o dată la 25 de ani), o nouă rundă de jocuri, în care participanții sunt extrași dintre Învingători. Cum Katniss este singura fată din districtul 12 care a câștigat vreodată Jocurile Foamei, intră în competiție automat. De cealaltă parte, Peeta se oferă voluntar în locul lui Haymitch (Woody Harrelson).

Sursa

Spectacolul începe, cu adevărat, abia acum: pregătirile de dinainte de plecare, antrenamentele, turul pe care-l fac tributurile la ceremonia de prezentare a Jocurilor, emisiunea televizată, intrarea în arenă (mult mai sângeroasă decât prima, cu multe capcane, bătălii atât cu ceilalți participanți, cât și cu fenomene ”naturale” de tipul unei cețe – otrăvitoare -, a unor babuini – asasini -, a unei ploi – cu sânge – etc.) și sfârșitul, care te lasă cu dorința unei continuări pe moment.

Efectele speciale, precum vă spuneam la început, sunt foarte faine. De coloană sonoră, ce să mai zic!

Dar nu trebuie să credeți pe cuvânt aceste impresii disparate – mergeți la film și contraziceți-mă! Acesta rulează începând de astăzi, 22 noiembrie, în toate cinematografele din țară. Apoi, poate vă întoarceți la carte.

Era să uit: s-a realizat, recent, o versiune a Jocurilor Foamei sub forma unei animații în stilul jocurilor 8-bit. Este simpatică .

1. Jocurile Foamei, partea a doua: Sfidarea
2. Risa Rodil, o tânără artistă care se inspiră din cărți – studiu de caz: ”Jocurile Foamei”
3. De la carte la film (sau invers): Jocurile Foamei
4. Jocurile Foamei, partea a treia: Revolta
5. O zi științifico-fantastică cu Stanislaw Lem
6. Încă două site-uri cu download gratuit de cărți

The post Jocurile Foamei: Sfidarea – ecranizarea fantastică a celei de-a doua cărți din trilogie appeared first on Bookaholic.

Jurnalul secret al lui Adrian Mole de Sue Townsend  e deja un clasic pentru adolescenţi, căci Penguin i-a scos ediţie aniversară la 30 de ani de la data apariţiei. Nu ştiu dacă ăsta a fost sau nu motivul pentru care a apărut şi la noi, dar e bine că s-a întîmplat. Jurnalul despre care o să povestesc poate fi citit şi în română, tradus foarte simpatic de Florentina Hojbotă pentru Editura Arthur.

M-am distrat foarte tare cu cartea asta, şi comică şi înduioşătoare. E scrisă, cum anunţă şi titlul, sub forma unui jurnal, iar Adrian Mole, cel care îi umple paginile, e un puşti care abia a împlinit 14 ani. Îşi spune „intelectual“, pentru că detestă orele de sport şi nu e cel mai popular din şcoală, plus că scrie poeme şi suferă din dragoste pentru Pandora, o colegă de-a lui, genul cu ponei. În stadiul la care începe cartea, Pandora se cuplează, clasic, cu prietenul lui cel mai bun, Nigel. Dar povestea nu rămîne aici!

Ce secrete mai ascunde Adrian Mole în jurnal? Păi, în general scrie cu un umor de sitcom despre lucruri grele, cu care majoritatea dintre noi ne-am descurca prost spre foarte prost. Părinţii lui divorţează, mama pleacă cu noul iubit, tatăl suferă cîineşte şi-şi mai pierde şi slujba (suntem în Anglia Doamnei de Fier), Pandora face fiţe, iar pensionarul cu probleme pe care îl îngrijeşte nu o duce nici el prea bine cu sănătatea. Plus că şi cîinele e deznădăjduit şi cam pe zero şi cu zenul, şi cu oasele. A, şi mai pomeneşte şi despre nişte reviste porno pe care le citeşte pe furiş, Big and Bouncy, mai mult cînd e supărat şi nu mai ştie ce să facă. În rest, cînd e doar amărît, bagă Război şi pace, Madame Bovary, Aşteptîndu-l pe Godot (despre Vladimir şi Estragon zice că sună ca nişte nume de anticoncepţionale).

Cadru din adaptarea pentru TV, din 1987, cu Gian Sammarco în rolul lui Adrian

Sursa

Adrian Mole notează în jurnal şi reuşeşte cumva să fie comic povestind despre toate astea la un loc, comic pînă la lacrimi, în toate sensurile la care vă puteţi gîndi. Citiţi măcar bucăţica asta, despre Adrian şi tatăl lui tremurînd pe întuneric pentru că n-au mai avut cu ce plăti factura la electricitate:

Bunica ne-a făcut o vizită surpriză. Ne-a prins ghemuiţi lîngă primus, mîncînd fasole rece din conservă. Tata citea Playboy, pe ascuns, profitînd de lumina slabă a lumînării, eu citeam Timpuri grele, cu lanterna de la breloc. Ne simţeam chiar bine. Tata tocmai spunea că e „un bun antrenament pentru momentul în care civilizaţia se va prăbuşi“, cînd bunica a intrat val-vîrtej şi s-a isterizat. Ne-a obligat să mergem la ea, aşa că acum dorm în patul bunicului meu care a murit. Tata doarme la parter, pe două fotolii lipite unul de altul. Bunica ne-a virat în cont bani pentru factură de electricitate; e furioasă pentru că ţinea banii ăia ca să-şi umple congelatorul cu provizii. Cumpără cîte două vaci moarte pe an.

Cam astă e tonul, indiferen că povesteşte despre criza facturilor sau despre ochii ieşiţi din orbite ai domnului Scruton, directorul şcolii.

Sursa

Jurnalul secret al lui Adrian Mole e genul de carte pe care poţi s-o citeşti cu lanterna sub plapumă cînd ai 11 ani şi să faci acelaşi lucru la 30. Văd că Sue Townsend a făcut o întreagă serie cu personajul ăsta. Nu ştiu ce să spun de idee, în general cînd am încercat serii, am dat peste cărţi inegale, dar de fiecare dată personajul de la carepornesc mi-a fost clar simpatic. Flavia de Luce, din seria lui Alan Bradley, e ultima descoperire din categoria asta, şi poate o să povestesc la un moment dat mai multe despre ea: e o fetiţă pasionată de chimie şi otrăvuri care se pricepe foarte bine să investigheze crime.

Pînă să sar la alte personaje, vă las cu jurnalul ăsta secret şi cu un ultim citat din carte. Asta pentru că m-am abţinut să-l postez pe Facebook, cînd am dat peste el, într-o noapte.

Pălăria jos pentru Sainsbury’s, par să atragă oameni de calitate. Am văzut un vicar în timp ce-şi alegea hîrtia igienică. A ales un pachet cu patru role de hîrtie violet în trei straturi. Probabil întoarce banii cu lopata! Dacă ar fi cumpărat hîrtie albă, ar fi putut da restul de bani la săraci. Ce ipocrit!

1. Adrian Cioroianu: “Istoria este o poveste şi nimic altceva”
2. Ziua 3 la FILB cu Robert Perišić, Kei Miller, Adrian Schiop și Andrei Dósa
3. Jurnalul unui psihopat, de Venedikt Erofeev
4. Adrian Teleșpan: “Nimeni nu trebuie să citească de două ori o frază ca să înțeleagă ce am vrut eu să spun”
5. Jurnalul lui Anne Frank sau când totul mi s-a părut nedrept
6. Cutreierător pe străzi sau cronica unei copilării într-o țară comunistă – Strada, de Adrian Chivu

The post Cu lanterna sub plapumă – Jurnalul secret al lui Adrian Mole de Sue Townsend appeared first on Bookaholic.

Pe 13 aprilie 1906 se năștea unul dintre scriitorii mei de suflet, unul dintre aceia ale căror opere mi-au marcat adolescența, irlandezul Samuel Beckett. Pe contul de Facebook Bookaholic marcam discret ziua lui de naștere. Cu ocazia aceasta, mi-am readus aminte de Așteptându-l pe Godot (și obsesia pe care o aveam pentru piesa aceasta, alături de cele ale lui Eugen Ionescu și Matei Vișniec, obsesie care a dus până la imitare – da, scriam piese de teatru în cheie absurdă), de prozele lui scurte, de poemele sale minunate.

Și acesta n-a fost decât un pas. Reamintindu-mi, mi s-a făcut dor și am început să mai caut pe internet diverse în legătură cu viața și scrierile lui Beckett. Așa se face că am aterizat pe Open Culture, unde am găsit singurul film pe care autorul l-a făcut.

Pentru mine a fost o descoperire de zile mari și, scriind despre asta acum și punându-l aici, sper să fie la fel și pentru voi.

Se numește, puțin previzibil, Film (1965). Este un mediu-metraj (are 17 minute), regizat de Alan Schneider, cu un scenariu scris de Samuel Beckett. Singurul personaj din Film (pe care-l cheamă O, de la obiect) este jucat de Buster Keaton, deși se pare că Beckett și l-ar fi dorit pe Charlie Chaplin în locul acestuia. Este un film aproape mut (se aude un singur sunet de-a lungul celor 17 minute), puțin cam ciudat (cumva pe linia lui Godot, eu așa l-am simțit, deși ”acțiunea” nu este similară), care te lasă pe gânduri, întrebându-te ce-a vrut să spună?

Conform lui Schneider, scenariul avea o formă inedită, diferită de stilul clasic:

”The script appeared in the spring of 1963 as a fairly baffling when not downright inscrutable six-page outline. Along with pages of addenda in Sam’s inimitable informal style: explanatory notes, a philosophical supplement, modest production suggestions, a series of hand-drawn diagrams.” (îngroșările îmi aparțin)

Mie mi se pare fascinant.

Pentru că aparent foarte puțini înțelegeau despre ce este vorba în filmul acesta, Beckett ar fi împărtășit viziunea sa:

”It’s a movie about the perceiving eye, about the perceived and the perceiver — two aspects of the same man. The perceiver desires like mad to perceive and the perceived tries desperately to hide. Then, in the end, one wins.”

Sursa

Tot în 1965 s-a mai întâmplat o chestie grozavă: Samuel Beckett a fost filmat de Lawrence Harvey, profesor de literatură comparată la Universitatea Dartmouth (care a și scris o carte despre scriitorul irlandez), citind două poeme de la sfârșitul romanului său Watt. Este un lucru fain pentru că Beckett era un tip foarte timid și se ferea, cât de mult putea, să apară în fața camerelor de luat vederi. Așa că înregistrarea aceasta este una destul de rară.

Fragmentul video de mai jos face parte din filmul Waiting for Beckett (documentar din 1993 despre viața și opera lui Beckett).

Pentru că înregistrarea este destul de slabă din punct de vedere calitativ, poate ar merge să citiți poemele în timp ce-l ascultați pe Beckett:

who may tell the tale
of the old man?
weigh absence in a scale?
mete want with a span?
the sum assess
of the world’s woes?
nothingness
in words enclose?

Watt will not
abate one jot
but of what

of the coming to
of the being at
of the going from
Knott’s habitat

of the long way
of the short stay
of the going back home
the way he had come

of the empty heart
of the empty hands
of the dim mind wayfaring
through barren lands

of a flame with dark winds
hedged about
going out
gone out

of the empty heart
of the empty hands
of the dark mind stumbling
through barren lands

that is of what
Watt will not
abate one jot

Sursa

Mai devreme aminteam de documentarul Waiting for Beckett. Pentru cei care nu l-au văzut, pun mai jos fragmentele găsite pe YouTube.

Și o ultimă recomandare pentru cititorii lui Samuel Beckett: piesa Așteptându-l pe Godot regizată de autorul ei, în 1985, ca parte a proiectului Beckett directs Beckett – despre care puteți afla mai multe pe site-ul aferent.

Sursă imagine principală

1. Singurul film în care apare Mark Twain
2. Cinci manuscrise cu desene – Dostoievski, Proust, Borges, Tolkien, Beckett
3. Book Mountain – singurul munte din Olanda
4. Nova de Samuel Delany – romanul pe care-l tot aștepți să înceapă
5. Trei clipuri inedite cu scriitori – Mark Twain, George Orwell și Sir Arthur Conan Doyle
6. Pauza de publicitate: 7 clipuri despre librării

The post Un festin cu Samuel Beckett – singurul film realizat de el și alte clipuri appeared first on Bookaholic.

Am dat, pur întâmplător, peste o campanie antidrog din 1971 cu Alice în Țara Minunilor în rol principal. Mi-a atras atenția, evident, pentru că este folosit un personaj literar arhicunoscut, așa că am vizionat clipul. Singura problemă cu această campanie este că, așa cum este ea realizată, pare extrem de amuzant să consumi droguri. Un eșec, cum ar veni.

Clipul se numește Curious Alice și datează, cum am mai spus, din 1971. A fost făcut în America de către Institutul Național de Sănătate Mintală, via Departamentul de Sănătate, Educație și Bunăstare, înaintea președinției lui Reagan – atunci când campaniile antidrog erau în toi. Era menit a fi difuzat în rândul copiilor de șapte-opt ani.

”The film shows Alice as she toured a strange land where everyone had chosen to use drugs, forcing Alice to ponder whether drugs were the right choice for her. The “Mad Hatter” character represents Lysergic Acid Diethylamide (LSD), the “Dormouse” represents sleeping pills, and the “King of Hearts” represents heroin.” (via)

Bineînțeles că atunci când organizatorii au văzut produsul final, animația care avea un mesaj puțin confuz (personajele pe care Alice le întâlnește sunt foarte amuzante, par că se super distrează folosind droguri), au decis ca filmulețul să nu fie răspândit în școli.

Mi se pare totuși foarte fain că acest clip există pe internet și poate fi urmărit. Mie mi-a plăcut, are un aer vintage și este în continuare un exemplu de așa nu.

1. Alice în Ţara Minunilor, ilustrată cu fotografiile lui Abelardo Morell
2. Lewis Carroll, tăticul lui “Alice în Țara Minunilor”, și-ar fi dorit să nu fi scris nici o carte
3. Nuntă în Ţara Minunilor – o petrecere de pomină
4. Ţara minunilor în alb şi negru – ilustraţiile lui Poonam Mistry
5. Mood Swings Apartment Store – o altfel de Ţară a Minunilor
6. O petrecere cu Alice în Țara ei

The post Campanie antidrog din 1971 cu Alice în Țara Minunilor appeared first on Bookaholic.

Tare îmi mai plăcea Dickens în copilărie (De ce oare îl asociem mai degrabă cu literatura pentru kinderi? De ce puțini adulți ar mai pune azi mâna pe un roman de-al lui?). Am trăit dramele lui David Copperfield și Oliver Twist (câteodată chiar de două-trei ori, pentru că aveam și discurile cu povești și insistam să merg să văd și piesele la teatrul Ion Creangă – deși acum, dacă stau să mă gândesc, oare insistam eu sau maică-mea?…), am trăit Marile speranțe și m-am rătăcit prin Poveste despre două orașe. Era, alături de Dumas, probabil, povestitorul meu preferat. Și nici nu-mi trecea prin cap că ar fi fost și el un om, ca toți oamenii.

Om fiind, avea o nevastă și copii (vreo 10). Tot om fiind, s-a plictisit la un moment dat de întrebarea ”What Shall We Have for Dinner?” și de lipsa altor conversații interesante și și-a găsit mai întâi o protejată, care s-a transformat apoi în amantă.

Filmul The Invisible Woman (2013) urmărește o parte din povestea de dragoste și aventura dintre Charles Dickens și Ellen Lawless (Nelly) Ternan. Scenariul este realizat după lucrarea biografică ”The Invisible Woman: The Story of Nelly Ternan and Charles Dickens” (1991), a autoarei britanice Claire Tomalin, care s-a mai ocupat și de viețile lui Thomas Hardy, Jane Austen, Percy Bysshe Shelley sau Samuel Pepys.

Înapoi la filmul The Invisible Woman – este regizat de Ralph Fiennes, care se află a doua oară în această postură, după Coriolanus din 2011, în dublu rol, de regizor și de personaj principal.

Povestea începe când Dickens are vreo 45 de ani și, în timp ce își punea în scenă una dintre piesele de teatru, îi cade cu tronc una dintre actrițele episodice, tânăra (18 ani), neexperimentata și nu prea talentata actoricește Nelly.

Epoca victoriană nu este celebră prin explozia de trăiri și sentimente, scăpate din frâu sau strigate în gura mare lumii. Astfel, povestea de dragoste dintre Dickens și Nelly este reținută, timidă, sobră și nesigură. Dickens nu vrea să își compromită imaginea, prin urmare calcă pe ouă. Acest lucru nu îl împiedică însă să se despartă de soția și mama copiilor săi printr-o scrisoare publică, trimisă la gazetă.

Deși filmată frumos, cu simțul timpului și locurilor, cu ochi bun pentru lumină și întuneric, deși actorii se achită cu onoare de sarcinile lor (Ralph Fiennes in postura de Dickens, alături de Kirstin Scott Thomas, Joanna Scanlon, dar o nu tocmai la locul ei Felicity Jones), povestea aventurii amoroase a lui Dickens este teribil de plicticoasă și neinteresantă – scenarista de televiziune Abi Morgan (The Iron Lady) preferă să se țină bine de biografie și realitate, nelăsând prea multă dramă dickensiană să agite apele.

Nu doar dramă, dar nici prea mult sentiment, în nici o direcție. Nu e foarte clar de ce Dickens se răcește față de soție (asta citim în biografie), nu înțelegem de ce Dickens se apropie de juna Nelly (asta citim pe wikipedia, aparent era fâșneață, înfiptă și deșteaptă, calități pe care personajul filmului le pierde).

Dickens este o apariție ciudată – pe de o parte jovial și plin de energie, jucând teatru și regizând în același timp, plimbându-se prin mahalalele Londrei printre scursurile societății și trimițând acasă, cu mină îngrijorată, curviștine minore (nu acasă la el, acasă la ele, desigur). Pe de altă parte îl vedem părăsindu-și familia pentru o aventură seacă (așa cum o vedem noi din fața ecranului) și mai apoi renegându-și chiar amanta pentru menținerea aparențelor. Toți Dickenșii sunt jucați de Fiennes cu o plicticos de stabilă grație de faun, echidistant și cumpătat. Oare așa era autorul dramelor tumultoase din cărțile copilăriei noastre?

Rezultatul este un film biografic, cu nu prea multă viață în el, fidel epocii prin modă și sentiment dar neconvingător din punct de vedere al unui produs cinematografic, care nu te lasă decât cu întrebarea ”de ce a fost făcut acest film?” – formă fără prea mult fond, un tablou frumușel care nu comunică mare lucru.

1. Primul film după Charles Dickens
2. 200 de ani de Boz aka Charles Dickens
3. Muzeul Charles Dickens din Londra
4. Bicentenar Charles Dickens cu filme vechi
5. Poveste despre Poveste de Crăciun, de Charles Dickens
6. Cartea secretă a lui Jung

The post Film: The Invisible Woman, iubirea secretă a lui Charles Dickens appeared first on Bookaholic.

Jurnalul secret al lui Adrian Mole de Sue Townsend  e deja un clasic pentru adolescenţi, căci Penguin i-a scos ediţie aniversară la 30 de ani de la data apariţiei. Nu ştiu dacă ăsta a fost sau nu motivul pentru care a apărut şi la noi, dar e bine că s-a întîmplat. Jurnalul despre care o să povestesc poate fi citit şi în română, tradus foarte simpatic de Florentina Hojbotă pentru Editura Arthur.

M-am distrat foarte tare cu cartea asta, şi comică şi înduioşătoare. E scrisă, cum anunţă şi titlul, sub forma unui jurnal, iar Adrian Mole, cel care îi umple paginile, e un puşti care abia a împlinit 14 ani. Îşi spune „intelectual“, pentru că detestă orele de sport şi nu e cel mai popular din şcoală, plus că scrie poeme şi suferă din dragoste pentru Pandora, o colegă de-a lui, genul cu ponei. În stadiul la care începe cartea, Pandora se cuplează, clasic, cu prietenul lui cel mai bun, Nigel. Dar povestea nu rămîne aici!

Ce secrete mai ascunde Adrian Mole în jurnal? Păi, în general scrie cu un umor de sitcom despre lucruri grele, cu care majoritatea dintre noi ne-am descurca prost spre foarte prost. Părinţii lui divorţează, mama pleacă cu noul iubit, tatăl suferă cîineşte şi-şi mai pierde şi slujba (suntem în Anglia Doamnei de Fier), Pandora face fiţe, iar pensionarul cu probleme pe care îl îngrijeşte nu o duce nici el prea bine cu sănătatea. Plus că şi cîinele e deznădăjduit şi cam pe zero şi cu zenul, şi cu oasele. A, şi mai pomeneşte şi despre nişte reviste porno pe care le citeşte pe furiş, Big and Bouncy, mai mult cînd e supărat şi nu mai ştie ce să facă. În rest, cînd e doar amărît, bagă Război şi pace, Madame Bovary, Aşteptîndu-l pe Godot (despre Vladimir şi Estragon zice că sună ca nişte nume de anticoncepţionale).

Cadru din adaptarea pentru TV, din 1987, cu Gian Sammarco în rolul lui Adrian

Sursa

Adrian Mole notează în jurnal şi reuşeşte cumva să fie comic povestind despre toate astea la un loc, comic pînă la lacrimi, în toate sensurile la care vă puteţi gîndi. Citiţi măcar bucăţica asta, despre Adrian şi tatăl lui tremurînd pe întuneric pentru că n-au mai avut cu ce plăti factura la electricitate:

Bunica ne-a făcut o vizită surpriză. Ne-a prins ghemuiţi lîngă primus, mîncînd fasole rece din conservă. Tata citea Playboy, pe ascuns, profitînd de lumina slabă a lumînării, eu citeam Timpuri grele, cu lanterna de la breloc. Ne simţeam chiar bine. Tata tocmai spunea că e „un bun antrenament pentru momentul în care civilizaţia se va prăbuşi“, cînd bunica a intrat val-vîrtej şi s-a isterizat. Ne-a obligat să mergem la ea, aşa că acum dorm în patul bunicului meu care a murit. Tata doarme la parter, pe două fotolii lipite unul de altul. Bunica ne-a virat în cont bani pentru factură de electricitate; e furioasă pentru că ţinea banii ăia ca să-şi umple congelatorul cu provizii. Cumpără cîte două vaci moarte pe an.

Cam astă e tonul, indiferen că povesteşte despre criza facturilor sau despre ochii ieşiţi din orbite ai domnului Scruton, directorul şcolii.

Sursa

Jurnalul secret al lui Adrian Mole e genul de carte pe care poţi s-o citeşti cu lanterna sub plapumă cînd ai 11 ani şi să faci acelaşi lucru la 30. Văd că Sue Townsend a făcut o întreagă serie cu personajul ăsta. Nu ştiu ce să spun de idee, în general cînd am încercat serii, am dat peste cărţi inegale, dar de fiecare dată personajul de la carepornesc mi-a fost clar simpatic. Flavia de Luce, din seria lui Alan Bradley, e ultima descoperire din categoria asta, şi poate o să povestesc la un moment dat mai multe despre ea: e o fetiţă pasionată de chimie şi otrăvuri care se pricepe foarte bine să investigheze crime.

Pînă să sar la alte personaje, vă las cu jurnalul ăsta secret şi cu un ultim citat din carte. Asta pentru că m-am abţinut să-l postez pe Facebook, cînd am dat peste el, într-o noapte.

Pălăria jos pentru Sainsbury’s, par să atragă oameni de calitate. Am văzut un vicar în timp ce-şi alegea hîrtia igienică. A ales un pachet cu patru role de hîrtie violet în trei straturi. Probabil întoarce banii cu lopata! Dacă ar fi cumpărat hîrtie albă, ar fi putut da restul de bani la săraci. Ce ipocrit!

1. Adrian Cioroianu: “Istoria este o poveste şi nimic altceva”
2. Ziua 3 la FILB cu Robert Perišić, Kei Miller, Adrian Schiop și Andrei Dósa
3. Jurnalul unui psihopat, de Venedikt Erofeev
4. Adrian Teleșpan: “Nimeni nu trebuie să citească de două ori o frază ca să înțeleagă ce am vrut eu să spun”
5. Jurnalul lui Anne Frank sau când totul mi s-a părut nedrept
6. Cutreierător pe străzi sau cronica unei copilării într-o țară comunistă – Strada, de Adrian Chivu

The post Cu lanterna sub plapumă – Jurnalul secret al lui Adrian Mole de Sue Townsend appeared first on Bookaholic.

Nu știu alții cum sunt (sper că altfel!), dar eu las cumpărarea cadourilor de Crăciun pe ultimele zile. Până atunci mă gândesc, mă învârtesc, mă răsucesc, scotocesc și încerc să mă hotărăsc ce iau. Cărtureștiul e întotdeauna o soluție minunată pentru cadouri deștepte. Și anul acesta, micul târg de cadouri deștepte din librăria de la Verona vine cu o selecție foarte faină de cărți, muzică, filme, decorațiuni, dulciuri, jucării sau tot felul de alte lucruri frumoase bune de pus în tolba lui Moș Crăciun.

I-am făcut o vizită zilele trecute și mi-a plăcut ce am găsit. În spațiul cald al ceainăriei, oamenii de la Cărturești (dacă vreți să-i cunoașteți mai bine, avem un interviu cu ei – partea 1 și partea 2) au ales tot felul de obiecte în spiritul sărbătorilor. Recunosc că, pe lângă cărți, m-au cucerit jucăriile, decorațiunile artistice și multe dintre ele atipice și dulciurile. Și gențile plic imprimate!

Găsiți aici cadouri de toate pentru toți. Pentru toți cei cu un spirit rafinat, bineînțeles, care știu să se bucure de o dulceață de ananas și ghimbir, de un vin bun, o ciocolată fină, de o agendă Moleskine, de un dvd cu un film românesc sau un CD cu muzică clasică (cel de Tomescu mi se pare cadoul perfect. Sau înregistrările radio ale Mariei Tănase), cu colinde sau mai nouă (Moș Crăciun, Efterklang pentru mine!), de frumoasele felicitări-povești numite Zâmburi sau de o decorațiune din lemn.

Ca să nu mai vorbim de cărți, unde avem de la Iv cel Naiv cu ultimul său volum la Nicolae Steinhard - autorul lunii cu 20% reducere pe Carturesti.ro, Pamuk, mulți autori români, ficțiune străină, cărți de istorie, multe cărți pentru cei mici  sau cărți de bucate.

De Sărbători, Cărturești Verona are un program special:

19, 20, 21, 22 decembrie: 10.00 -23.00
23 decembrie: 09.00 – 23.00
24 decembrie: 09.00 – 20.00
25 decembrie: INCHIS
26 decembrie: 12.00 – 22.00
31 decembrie: 10.00 – 18.00
1 ianuarie: INCHIS
2 ianuarie: 12.00 – 22.00

Târgul Cărtureștilor are și o variantă online, pentru cei peste care au dat deadline-urile fix înainte de sărbători și nu au timp să meargă la Verona sau pentru cei din alte orașe. Cu excepția produselor perisabile, aici găsiți aceeași selecție faină de care vă povesteam mai sus.

Spor la cumpărături!

Iar aici aveți un concurs cu cadouri la alegere de la Cărturești!

1. Made in Ro – târg de cadouri românești de Crăciun
2. Salon de carte şi cadouri Bookfest de Crăciun la Biblioteca Națională
3. Micul dejun al campionilor lui Kurt Vonnegut
4. ”Dialoguri cu scriitori români”, un proiect fain al Cărtureștilor – azi, Matei Florian
5. Ce cadouri ne face Cărturești la aniversarea de 13 ani
6. Made in Ro – Târg de design românesc

The post Târgul Cărtureștilor – micul târg de cadouri deștepte appeared first on Bookaholic.

De ceva timp am încetat să mai recomand ecranizările după Tolkien. Cei care îmi taie în mod obișnuit elanul fac parte din două categorii. Mai întâi sunt ne-consumatorii de epic fantasy, cărora poți să le povestești până ți se usucă limba de Codrul Întunecat, de Bag-End, de elfi, de istoriile spuse în jurul focului și butoiului cu hidromel, de pațaniile eroice ale unei cete de pitici și un hobbit, călare pe ponei, mânați de un vrăjitor sur spre un munte în măruntaiele căruia doarme un dragon îngropat în aur. Până ți se usucă limba, zic, maestre menestrel, și tot n-ai să le trezești interesul pentru baladele epice rescrise de echipa lui Peter Jackson în trilogiile LOTR și The Hobbit.

Le urmează categoria tolkien-iștilor puriști, iubitorii cărților lui Tolkien așa cum au fost ele scrise, fără floricele, concise, la obiect și nelungite cale de trei ani și trei filme, fără personaje și situații inventate, pure și clasice în autenticitatea lor de acum 70 de ani, când romanele serial fuseseră temporar uitate, iar publicul nu-l bătea la cap pe autor pentru încă un episod.

Și atunci cui îi mai povestesc eu despre Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug? Cei care nu vor să-l vadă, nu-l vor vedea, oricât de mult l-aș lăuda. Cei care îl așteptau, ca și mine, de acum un an, îl vor fi văzut deja din ziua lansării, acum două săptămâni. Îmi rămân cei care nici nu au văzut filmul, nici nu au citit cartea, pentru o dublă recomandare de lectură și vizionare a Hobbitului lui Tolkien și a Hobbitului lui Jackson, dat fiind că sunt două opere diferite și inseparabile.

Muntele singuratic în film (sus) și în ilustrațiile lui Tolkien (jos)

Printre puriștii mai sus menționați face parte, din nefericire, și fiul scriitorului, Christopher Tolkien, azi în vârstă de 89 de ani, care a spus într-un interviu recent, după ce refuzase să îl întâlnească pe Peter Jackson, că ”au eviscerat cartea [LOTR], făcând-o un film de acțiune pentru vârstele 15-25 de ani. Și se pare că și Hobbit-ul va fi la fel.”

Citind mai mult, afli despre eforturile lui Tolkien jr. de a opri transformarea moștenirii intelectuale a poveștilor tatălui său într-o franciză comercială și lipsită de farmec, și înțelegi poziția sa bătăioasă și intransigentă. Considerăm însă că dacă lumea se poate lipsi de Happy Meals cu hobbiți din plastic și parcuri de distracție cu tematica LOTR, aceeași lume ar fi fost mai săracă fără Hobbitul și LOTR-ul lui Peter Jackson, care au dus, incontestabil, după fiecare lansare de episod, la creșterea vânzărilor respectivelor cărți, cu siguranță reeditate și traduse în țări în care personajele lui Tolkien nu puseseră încă vreodată piciorul, și intrând în capete în care nu luaseră ființă până atunci.

Al doilea episod din aventurile hobbitului, care acoperă încă vreo 70 de pagini din cărțulia de sub 200 de pagini a Poveștii unui Hobbit, ne poartă printr-un nou iureș de aventuri de aproape 3 ore lungime. Ritmul e mai alert, presiunea timpului e puternică, Ziua lui Durin – prima zi a Anului Nou piticesc – se apropie, ea fiind ultima șansă de a găsi intrarea în Muntele Singuratic. În calea piticilor se pun de astă dată o pădure întreagă de păianjeni uriași, însetații de sânge gnomi (orcs) și niște elfi pădureni cam neprietenoși. Și călare, și pe jos, și plutind în butoaie, și transportați în ele, un lucru categoric sub demnitatea unui pitic, trupa ajunge la cea mai grea parte a călătoriei, confruntarea cu dragonul Smaug și recuperarea Muntelui, în același timp pregătindu-se pentru vremurile grele care se anunță odată cu întruparea Necromantului și apariția (prefigurând deja povestea din LOTR) lui Sauron.

Încheiem, ca și anul trecut, cu recomandarea de vedea filmul, este o bijuterie de imaginație și decor (cu un sesizabil progres in calitatea imaginii față de ”continuarea” LOTR de acum 10 ani). Piticii sunt o plăcere de urmărit, acum mai individualizați decât în episodul precedent, Martin Freeman din ce în ce mai confortabil în labele sale păroase de hobbit spărgător, iar Ian McKellen la fel de mucalit ca în toate aparițiile sale sub pălăria lui Gandalf.

Nu uitați nici de carte: Hobbitul s-a tradus la noi (tare frumos, de către Catinca Ralea, cu concursul lui Leon Levițchi pentru partea de versificație) în 1975. O mai găsiți pe la anticariate și v-o recomandăm (inclusiv pentru ilustrațiile Liviei Rusz). Dacă preferați ediția nouă, aceea a fost scoasă de editura RAO, la care mai găsiți și alte lucrări din seria de autor Tolkien. Daca o preferați în engleză (cu un limbaj frumos și accesibil chiar și adolescenților vorbitori de engleză, poate cu un dicționar alături), încercați la Cărturești.

The post Film: Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug appeared first on Bookaholic.