August: Comitatul Osage. Temperatură medie: 37 de grade. Femeile familiei Weston se readună în casa tinereții lor în formulă full house: surorile Violet și Mattie Fae și fiicele celei dintâi, Barbara, Karen și Ivy. Ocazia nu e prea fericită, o înmormântare, astfel încât fiecare dintre ele vine la pachet cu propria familie, iar în casă e o liotă de rubedenii deasupra cărora tună și fulgeră limbile ascuțite ale femeilor Weston.

August: Osage County a fost mai întâi piesă de teatru, publicată de dramaturgul și scenaristul Tracy Letts, jucată pe Broadway în 2007, premiată cu Pulitzer în 2008, ecranizată în 2013 și nominalizată la Oscar în 2014. Este povestea dramatică a lui Violet Weston, o femeie dură și rea, înăsprită de viață și sălbăticită și mai mult de cancerul care o transformă într-o dependentă de medicamente, cu care comunicarea devine imposibilă.

Cele trei fiice, astăzi femei trecute de prima tinerețe, au relații diferite cu mama lor: cea mai mică, Ivy, singura rămasă acasă, cu rolul de infirmieră și sprijin moral, o acceptă și se cam teme de viforoasa ei mamă, abia așteptând o ocazie să fugă în sfârșit; Karen, mijlocia, demult plecată de acasă, e străină de tot ce se întâmplă, iar Barbara, cea mai mare, leită maică-sii, suferă, pe rând, reproșul că a plecat și i-a frânt inima tatălui său, reproșul că are o familie destrămată, apoi cel că pleacă iar, răspunzând la toate cu un venin pe măsura celui scuipat de mama toxicomană.

Deși descris drept ”povestea sumbră, hilară și extrem de emoționantă a femeilor încăpățânate din familia Weston”, filmul e departe de a fi o comedie, apropiindu-se mai mult de genul ”oroare de familie”, care, dacă nu există, ar trebui clasificat. Are, într-adevăr, câteva accese discret amuzante produse de replicile tăioase, verde-n față ale personajelor principale, hotărâte să se dueleze ‘a la mort’ cu sinceritatea lor; altfel, există în August: Osage County la fel de multă comedie câtă găsești în romanele lui Faulkner, de care mi-a amintit cumva povestea asta cu oameni cruzi pe dinafară și uscați pe dinăuntru, acest model antropologic oximoronic din Sudul american.

Filmul e dus și condus de personajul principal, năprasnica Violet, jucată de una dintre cele mai versatile actrițe, Meryl Streep, apărând în acest film ca ultimul junkie canceros: păr galben scurt și rar, uscat de chimioterapie, ochi lăcrămoși și alunecoși de la pumnul de medicamente luate, sudând țigările în ciuda cancerului bucal și fixându-și adversarul cu o privire neagră și goală din spatele unor ochelari de soare uriași, de sub sprâncenele desenate și peruca lucioasă.

Desigur că i-a adus și o nouă nominalizare la Oscar acest rol, de care se ocupă cu dăruirea caracteristică, în ciuda faptului că nu își dorise să joace un asemenea personaj denaturat, cinic și isteric într-o oroare de familie, în care numai scena unui prânz-parastas pare să se termine cu toți mesenii angajați într-o păruială generală, de saloon.

Prezența lui Meryl Streep pe listele de filme pentru Oscar o menține în postura de actriță cu cele mai multe nomilnalizări pentru acest premiu, în număr de 18 (dintre care trei i-au și adus câte un Oscar, nu mai departe decât acum doi ani, pentru Doamna de Fier), călcându-i pe urme de la distanță doar Katharine Hepburn și Jack Nicholson, cu 12 nominalizări.

Alături de ea, într-un rol nu mai puțin catharctic, Julia Roberts – care reușește să se scuture de grămada de personaje femme fatale, feminist power sau de comediile romanțate din ultimii 10 ani – îmbracă un rol dramatic și furtunos, fără pic de romance, cu cărarea părului său lung, emblematic, căruntă, fără zâmbetul ei uriaș irezistibil, ci cu rictusuri și grimase frustrate, cu crize de nervi, farfurii sparte, palme trase și înfrângeri în pantaloni de pijama, o Violet în devenire. Și Julia a primit pentru acest rol o nominalizare la Oscar.

Restul distribuției e la fel de bun ca primadonele: Chris Cooper, Sam Shepard, Juliette Lewis, Abigail Breslin, toți nominalizați sau deja posesori de Oscaruri, alături de care mai apar nu mai puțin valoroșii Ewan McGregor, Juliette Nicholson și Benedict Cumberbatch (cu o apariție blândă și romantică într-un rol tragic, zdrăngănind la pian și cântând un cântecel de dragoste, care va face probabil mii de victime).

Cu sau fără semnul de întrebare din titlu, cu sau fără Oscaruri pentru cele două actrițe care își ies din fire (la propriu și la figurat) pentru a intra în hâdele personaje, August: Osage County este un film pe care vi-l recomandăm. Dacă vreți să citiți versiunea originală, o găsiți și pe aceea, în engleză, aici.

Mai jos trailerul filmului, care vă va păcăli cu un montaj din coloana sonoră cu muzică de Bon Iver, Eric Clapton sau Kings of Leon și o să credeți că e un film care o să vă ia cu ușurelul. O să vă tragă preșul de sub picioare.

1. Pentru fanii lui Dorothy Parker: un prînz lung şi un film de Oscar
2. ”Mecanica inimii” în artă – literatură, teatru, film și muzică
3. Cum suna vocea lui Oscar Wilde?
4. Oscar Wilde, nonconformistul
5. Care e asemănarea dintre Oscar Wilde și David Bowie?
6. Premiile Pulitzer pe 2011

The post August: Osage County, teatru de Pulitzer, film de Oscar? appeared first on Bookaholic.

Vi s-au terminat ”rezervele” de cărți noi din bibliotecă? Cunoaștem senzația: ești bucuros la început că ai reușit să citești toate cărțile pe care ți le-ai cumpărat, într-un timp scurt; apoi te simți neliniștit când vezi că nu ai nimic pe raftul volumelor în așteptare și, în cele din urmă, panică - eu ce carte iau cu mine azi? – și începi să vânezi următoarele lecturi (de la noi din cronici, poate ) și să pornești voios să ți le cumperi. M-am oprit la cumpărat pentru că am văzut pe librăria online Cărturești două promoții de ”sezon”.

Au mai multe, sigur, dar pentru luna februarie două ni se potrivesc ca mănușile la care tocmai am renunțat când a apărut soarele și a crescut mercurul în termometru.

Ambele sunt croite pentru sufletul îndrăgostitului de cărți, cam așa:

1. Reducere de 20% pentru orice carte* comandată de pe librăria online Cărturești și 10% reducere la orice alt produs de pe site (filme, muzică, ceai & accesorii, jucării și jocuri, papetărie etc.). Pentru a primi reducerile în cauză trebuie să introduceți codul CARTEDIEM în câmpul ”Aplică discount” din procesul de finalizare a comenzii. Atât de simplu, da.

P.S.: Dacă ești altruist și comanzi cărți cadou și pentru jumătatea ta (avem aici o listă de 10 cărți numai bune) sau ceaiuri aromate, tot 20%, respectiv 10% reducere primești .

2. Un sticker cadou care ilustrează iubirea ta pentru cărți la fiecare comandă de pe site. Cadourile sunt desenate de Maria Surducan și sunt extrem de faine, pline de imaginație și dichis. Din păcate, l-am ratat pe cel din perioada 1-9 februarie (nu vi-l mai arăt, să nu vă pară și vouă rău), dar încă le mai putem primi pe unul (sau toate) dintre cele de mai jos.

Vai, ce ar merge pe geantă sau pe ușă sau … De primit la orice comandă făcută între 10-16 februarie.

Pe laptop sau pe tabletă? Hmm, stickerul de față se dăruiește pentru comenzile făcute între 17-23 februarie.

Potrivit de lipit pe o agendă sau … pe o carte? Se dă la pachet cu orice comandă plasată între 24 și 28 februarie.

Parcă văd că acum nu vă mai pare rău că luna februarie stă sub semnul lui Cupidon. Așa-i?

Pe locuri, fiți gata … start la cumpărături!

*Reducerea nu se aplică în cazul titlurilor editurii Adevăr Divin, editurii Publica, editurii Preda și a manualelor și cursurilor de limba engleză și nu se cumulează cu alte oferte speciale și promoții.

1. De Ziua Internațională a Cărții, Cărturești ne sărbătorește cu reduceri la cărți
2. Ce cadouri ne face Cărturești la aniversarea de 13 ani
3. Parteneriatul Cărturești – Bookaholic și 15% reducere pentru voi la cărți
4. Cărți în .com – reduceri la Nemira și noul Kindle
5. Cadouri pentru bookaholici
6. În aprilie, Cărturești.ro aniversează 5 ani de existență cu multe surprize pentru noi

The post Cadouri și reduceri la Cărturești pentru îndrăgostiții de cărți appeared first on Bookaholic.

Grea treabă. Mă arunc în ape învolburate fără a şti să înot. Despre cărţi îmi e cumva mai uşor să vorbesc, însă cu filmele nu-i acelaşi lucru. Dacă mă întrebi ce cărţi citesc, pot să răspund aproape concret. Departe de orice urmă de exhaustivitate, aş avea măcar încercări de răspunsuri imediate. Dar la întrebarea ce filme văd, îmi e cu neputinţă să mă opresc la un răspuns. Un talmeş-balmeş de senzaţii, trăiri, imagini, locuri şi oameni mi se desfăşoară în faţa ochilor cu ameţitoare viteză şi nu pot prinde nimic. Nu că nu aş şti numele filmelor pe care le-am văzut sau al regizorilor care le-au realizat sau al actorilor care au performat. Prind întotdeauna în detrimentul (un film în detrimentul altor filme, un regizor în detrimentul altor regizori şi tot aşa).

Cred că îmi e greu să fac o listă cu filmele mele, darămite un top. Când l-am întrebat pe prietenul meu, şi el un cinefil împătimit, dacă are un top personal, mi-a răspuns că ar putea face, dar eventual de la 30 la 20, pentru că topul 20 este caracterizat fie printr-o angoasantă nehotărâre, fie printr-o continuă interşanjabilitate.

Adevarul e că nu sunt une vraie connaisseuse, aşa că mă raportez la propriile mele categorii de filme. Rog profesioniştii să nu se supere sau să se simtă lezaţi. Îmi plac filmele de imagine, filmele cu două personaje, filmele cu şi despre bucuria vieţii, filmele de căutare-găsire, filmele poveşti si alte câteva filme inclasabile. Dacă data trecută dădeam ocheade bibliotecii, acum fac acelaşi lucru către filmotecă, îmi place  mai mult s-o numesc aşa decât videotecă sau, şi mai rău, dvd-tecă.

Dar ca să vorbesc despre filme, e obligatoriu să vorbesc şi despre anumite fenomene care mi-au educat şi rafinat gustul în timp: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban.

I. Când am început să vad filme altfel? (altfel având aici dublă conotaţie: să văd altfel filmele şi să văd altfel de filme).  Cred că în momentul în care am descoperit pe TVR2 Cinematograful de artă din fiecare joi seara. Astfel, îmi fu deschisă poarta cinefiliei, ajutată şi de Cinemateca din fiecare marţi de pe TVR 1.  Norocul meu a fost că reuşiseră ai mei să achiziţioneze un al doilea televizor în casă.

Era un Grundich foarte mare, un televizor uriaş, în care cred ca aş fi încăput cu uşurinţă, dacă i-aş fi scos piesele din spate. Fusese luat la mâna a doua, nu îmi aduc aminte dacă circula deja termenul de second hand sau era încă vremea ajutoarelor. Cert e, că din cauza mărimii, televizorul nu a putut fi pus în altă parte, sub semnul provizoratului, decât în camera mizerabilă, care, da, aţi ghicit, era camera mea. O explicaţie scurtă. Camera mizerabilă, nu era în fapt o cameră pentru care mizeria sau murdăria să fi fost reprezentative. Era a patra cameră a apartamentului în care ne-am mutat pe când aveam eu vreo 6 ani, iar din lipsă de fonduri a rămas un timp nemobilată. A devenit astfel o cameră-depozit unde aveam toate jucăriile, bicicleta, plus alte lucruri care nu-şi mai găseau locul prin dulapuri sau debara. Nu mai ştiu cum şi de ce am numit-o camera mizerabilă, dar aşa i-a rămas numele chiar şi după ce s-a transformat în camera adolescentei care urma să fiu.

Pe mama o îngrozea faptul că ori de câte ori aveam nevoie de vreo jucărie când eram afară şi o strigam să mi-o arunce pe geam, dacă făcea imprudenţa să mă întrebe unde e?, urlam cât mă ţinea gura că e în ca-me-ra mi-ze-ra-bi-lă. Aşa că nu mai era un secret pentru nimeni faptul că noi aveam o cameră mizerabilă. Doar mama, draga de ea, încerca de câte ori, eu o numeam aşa, să se justifice. Divagaţia aceasta, cu rol de explicaţie justificativă, este pentru ea. Sorry mam’!

Analizam cu sfinţenie programul TV. Era singura sursă de informare anterioară vizionării filmelor. Îmi amintesc cum o dată am dat peste prezentarea unui film care urma să fie difuzat la Cinematograful de artă (cred), L’amour braque, în regia lui Andrzej Zulawski, care mi-a stârnit un foarte mare interes deoarece, scria acolo că filmul ar fi fost inspirat după Idiotul lui Dostoievski, fiind şi un tribut adus de regizor marelui scriitor. Am făcut mare tam-tam prin casă şi am încercat sa fiu absolut sigură că în ziua aceea, la ora respectivă, nu voi avea alt program sau, şi mai rău, că cineva ar fi vrut să urmărească altceva la televizorul meu, aşa că mi-am rezervat dreptul de absolută vizionare. Mai mult, mi-am invitat şi familia la film. Îmi vine să râd, când îmi aduc aminte. Cum ne aliniaserăm toţi în faţa televizorului uriaş şi aşteptam să înceapă filmul. Tata a fost primul care a cedat după doar câteva minute. Prostii. A urmat mama şi după soră-mea. Nebuni şi porcării.

Meritul acelei seari, a fost că ulterior, nimeni nu m-a mai deranjat vreodată de la filmele mele. M-au lăsat în pace, să mă uit la ce vreau, dar singură. S-au ţinut de-o parte şi departe de incipientele mele interese cinefile. Nu ştiu dacă am înţeles filmul, nu ştiu nici măcar dacă mi-a plăcut cum nu ştiu dacă mi-au plăcut, aşa cum îmi plăcea ciocolata pe vremea aia, Woyzeck, Cenuşă şi diamant, Aguirre, mânia zeilor, Posedata, Câinele andaluz şi altele. Cu siguranţă într-un anume fel m-au atras, căci pâna la absconsul mesaj, cred că realizam că e vorba de altceva şi tocmai acest altceva mă atrăgea, tuşat de teribilismul vârstei, puţin snobism şi dorinţa de elitism. Condamnabile sau nu, pardonabile sau nu, aceastea au fost coordonatele cinefiliei mele timpurii.

II. La începutul fiecărui an, mă apuca groaza când se apropia planificarea concediilor. Îmi era teamă ca nu cumva, din cine ştie ce motive, să nu pot bifa prima săptămână din iunie şi a doua săptămână din august. Nu mă linişteam decât dacă îmi vedeam cereile făcute şi aprobate. Pentru restul evenimentelor din an (B-EST IFF, Festivalul Filmului Francez, Astra Film Fest, Festivalul Plai) fie îmi rezervam weekend-uri prelungite, fie speculam cu câte un concediu medical (şi nu sunt de condamnat, pentru că la cât de mult îmi doream să evadez, aş fi fost în stare să mă îmbolnăvesc la comandă, pe bune). Astfel, ani la rând, am descoperit şi redescoperit străzile Clujului, cinemaurile, locaţiile alternative, precum şi plaja  miraculoasă de la Sfântu Gheorghe, cu nispul fin şi fierbinte, cu plantele înţepătoare, vacile indiene şi caii sălbatici, mustangii autohtoni – peisaj desprins parcă dintr-un autentic film de imagine. Huysmans parcă spunea că uneori natura este în stare să redea artificialul şi imitaţia în moduri de-a dreptul fabuloase. Aşa şi cu anumite imagini reale – ai impresia că sunt regizate, fotoshopate, că cineva a gândit toate acele detalii pentru a crea o stare, a transmite un mesaj.

Nu compar cele două evenimente din punctul de vedere al organizării sau importanţei. Oricum, în afară de lumea filmului, sunt diferite atât ca factură, cât şi ca amploare şi orice demeres de a încerca vreo comparaţie ar fi de prisos.

Pe lângă colecţia cataloagelor oficiale de festival, mai am una, în care, am înregistrat, ce-i drept aleatoriu, fără riguroasă organizare, trăiri din spectrul acestor pelerinaje cinefile.

Am avut odată o reverie cu Wim Wenders. Oh, nimic injurios sau pervers, pudibonzii pod citi în continuare . Se făcea că eram într-un hypermarket şi ne întâlneam întâmplător. Şi deşi întâlnirea friza imposibilul şi miraculosul, simţeam  că e normal să se întâmple aşa. Aveam toată radiografia simţiurilor mele, şi vârtjul gândurilor, şi ce cuvinte aş fi scos pe tapet, şi el ce-ar fi răspuns, şi tot aşa. Nu ştiu dacă uitasem de amintirea aceasta când am aflat că urma sa fie invitat special la Tiff.

Şi iată-mă în 2010 la Cluj… Nu e greu de ghicit că pelerinajul acesta îşi avea propriile ritualuri, locuri în care trebuia să merg (mergem) musai (anumite străzi, gradina botanică, localuri, cafenele sau pur şi simplu spaţii urbane), ca întodeauna printre filme. Unul dintre aceste locuri era o cafenea, aproape de Piaţa Muzeului, Bistro Vienna.

Eram cu B., între două filme şi ne îndreptam uşor somnambulici către această cafenea, el pentru o weiss, eu pentru o cafea. Când am intrat (terasa era închisă, din păcate sau din fericire?!), nu am băgat de seamă că era o oarecare forfotă şi câţiva oameni se tot perindau mutând mese şi scaune. Noi ne-am aşezat la bar, pe singurele două scaune existente şi disponibile (oau!). Atunci B. m-a luat de mâna şi mi-a spus că trebuie să-mi dezvăluie ceva, dar doar cu condiţia să îi promit că voi râmăne calmă. Ok, da, vreau, promit. Îmi plac surprizele şi eram convinsă că nu avea cum să fie ceva rău, iar în căsătorie ştiam că nu erau şanse să mă ceară acolo şi în acel moment (oricum, nu a făcut-o nici până în ziua de azi:).

M-a întrebat dacă văzusem cine e la masa de lânga noi şi atunci, în timp ce el îmi spunea, privirea mea de prădător a început să caute frenetic şi…Eureka! Wim Wenders. Lângă mine. Erau doar vreo câteva persoane în cafenea, iar două dintre ele eram eu şi el. Cred că PR-ul lui (asistenta PR sau cum se va numi jobul ăsta), o tipă blondă foarte draguţă, obişnuită cu privirile de genul, m-a reperat, a venit la noi şi ne-a spus zâmbitoare că după ce îşi va termina cafeaua, Wim Wenders ne va acorda câteva minute. De altfel, văzuse şi aparatul de fotografiat care era în faţa noastră. Nu ştiu cum au trecut minutele acelea. Îmi vâjia capul şi nu-mi venea să cred că primeam ceva aşa, gratuit, fară să fi cerut sau căutat.

Când Wim s-a ridicat de pe scaun, eu am sărit ca arsă, blocând (involuntar sau poate că nu?!) trecerea, iar el a zâmbit şi ne-a invitat afară la o îngheţată, după care s-a tot uitat prin preajmă căutând un  loc potrivit pentru fotografii. Era mare şi frumos, eu eram mică şi lovită. Eram o tabula rasa glosolalică. Nu ştiu dacă am fost în stare să spun ceva cap coadă, ceva corent şi inteligibil, căci de ceva inteligent nici nu se punea problema, dar eram fericită şi cred că a înţeles asta. B. ne-a făcut fotografii în locul propus de el şi eu eram terifiată că luase doar Praktica, iar aparatul digital rămăsese în camera de hotel. Mă îngrozea gândul că poate fotografiile nu vor ieşi, că filmul se poate voala sau că cei care urmau să îl developeze le-ar fi putut, cu uşurinţă, face pierdute. Nu sunt genul de persoană-fan, dar pot spune fară brumă de îndoială că experieţa aceea a fost una absolut miraculoasă. Am devenit film. Un film de scurt metraj cu mine şi Wim Wenders în Cluj, în Piaţă Muzeului. Un film despre bucurie şi dăruire. Un film alb negru frumos.

Am mai avut experienţe similare. Tiff-ul e un loc magic, care face posible astfel de întâlniri, şi le face să fie deopotrivă normale şi miraculoase, naturale şi fantastice. Dacă te prinde vârtejul acesta al atmosferei tiff-iene, eşti virusat şi nu mai poţi fară doza anuală  de melange deosebit de filme, locuri, oameni.

III. La Anonimul e altceva. Nu mai contează atât de mult experienţa cinematografică, în sensul că nu mai e maratonul acela nebunesc de 5-6 filme pe zi ca la Cluj. E un film continuu rulat, cadru cu cadru, de locul însuşi. Te opreşti, te relaxezi şi dacă e să fie vreo întânire inopinată cu un film de-adevăratelea potrivit cu filmul care deja rulează, e fantastic. Acesta e miraculosul de la Sfântu. Nu cauţi. Nu mai cauţi tu filmele. Te prind ele. Fie la 12 ziua, când hotărăşti că e totuşi prea cald pentru plajă şi ai risca să te lichefiezi odată cu peisajul, şi atunci îţi cauţi refugiu salutar în una din sălile de cinema din complexul Green Village, fie la 2 noaptea, după ce deja ai băut, câteva pahare de şpriţ şi ai avut discuţii interesante cu oameni frumoşi, te prinzi în genericul de început al unui film şi ştii că ai să rămâi acolo până la sfârşit, că nu-ţi mai este somn, că poate totuşi cineva se va îndura şi îţi va aduce sacul de dormit şi speri, chiar dacă e alt film, ca şi acesta să se termine cu fantasticul asfinţit din Stellet licht, care, într-un an, a făcut perfecta simetrie compoziţională, cu răsăritul soarelui de dincolo de ecranul uriaş (în film soarele asfinţea, în realitate răsărea). A fost o imagine care nu poate fi uitată. La fel, un film scurt, dar de o intensitate inimaginabilă. Pentru cei foarte puţinii spectatori rămaşi treji la ora aceea a fost ca o epifanie.

IV. Cum aş putea vorbi de filme fără să mă gândesc la Alex Leo Şerban? Întâmplarea face ca,  zilele trecute căutând nişte documente mai vechi, să dau peste o scrisoare către prietena mea cea mai bună care a emigrat  în toamna lui 2009 în Canada. Redau câteva rânduri, cărora testul timpului le-a adus valoare, pentru că în acel moment când au fost scrise, a.l.ş. era încă în viaţă.

(…) Momentul plecării tale nu l-am resimţit ca atare decât după un timp, după ce fusese absolut consumat. Şi l-am putut trăi ca sentiment de pierdere, de însingurare printr-o altă plecare ce a succedat-o pe a ta.(…)

A hotărât să plece a.l.ş.. Plecarea lui mi-a scurtcircuitat toată imunitatea propusă în faţa absenţei tale. a.l.ş. Iniţialele lui scrise aşa sunt aproape ghiduşe. Oricum, nu intru în amănunte de ce mi-a plăcut mie a.l.ş., de ce în fiecare vineri aşteptam Dilema şi prima dată citeam articolele lui, de ce atunci când recomanda ceva, graţie unei coincidenţe pe care nu am încercat nicicând să o explic, pentru a nu strica misterul, deja citisem şi îmi plăcuse la fel de mult ca lui sau mă aruncam fară nicio ezitare în noi experienţe propuse de el a căror finalitate nu a fost niciodată dezamăgitoare. A ales să plece. Spre deosebire de tine, în acea ţară caldă pe care noi am iubit-o necondiţionat şi cumva a priori şi despre al cărei cer se spune că este cel mai frumos din lume. Da, ai ghicit a plecat în scumpa noastră Argentină, în acel Buenos Aires pe care l-am simţit sub piele şi în stomac de atâtea ori. Nici imediat după ce şi-a luat rămas bun nu am realizat iminenţa finitudinii.

Am simţit despărţirile în acea vineri în care nu l-am mai găsit în Dilema. Atunci, printre acele rânduri nescrise de el, ne mai scrise de el, am realizat că aţi plecat amândoi.

 Şi a fost odioasa conştientizare a ireversibilităţii, a ineluctabilului. După Buenos Aires a urmat Lisabona, iar după Lisabona… Realitatea despărţirii. Un motto dintr-o carte a adolescenţei: există veniri , plecări şi adesea nicio revedere.

Acum când citesc rândurile astea, nu-mi vine să cred că a.l.ş. a plecat de tot. Fragmente din articolele lui, din Dietetica lui Robinson îmi vin mereu în minte. Ştiu că mi-ar fi fost frică să mă întâlnesc cu el. Îmi era teamă să nu mă deconspire prostia. Îmi era teamă să nu mă desfinţezeze cu rafinatul lui cinism. Îmi aduc aminte cum am ajuns să stau lângă el pe o bancă de lemn la Anonimul, la numai ştiu ce film de deschidere. Era plin, şi după ce m-am tot învârtit să găsesc un loc ok, am dibuit un spaţiu generos în al doilea sau al treilea rând, care era rezervat vip-urilor.

Am riscat, strecurându-mă către locul cu pricina. Doar după, am realizat, lângă cine mă aşezasem. Nu i-am spus nimic, nimic despre cum  anume odată în tren, în drum spre Bucureşti am speriat rău

de tot o doamnă de vreo 60 de ani care stătea pe bancheta din  faţa mea, doar pentru faptul că citind din Dietetică, am dat peste un pasaj atât de amuzant încât am început să râd în hohote, cu lacrimi neostoite, aşa un râsu-plânsu demenţial care cred că înfricoşat-o pe sărmana femeie, nu i-am vorbit nici despre plăcerea aşteptării de vineri, când ne întâlneam în Dilema. Am stat doar şi m-am bucurat că vedem filmul  împreună. A fost cred, ultimul an în care a mai venit la Anonimul. După, ne-am mai întâlnit la Bucureşti sau Cluj, dar niciodată, într-o la fel de miraculoasă proximitate. Şi da, cred pe bună dreptate, că dacă n-ar fi existat cinema-ul, el l-ar fi inventat.  Ai pupiu a.l.ş., de la distanţă normal, blowing in the wind.

V. Pentru că un articol depre filme fără nici o referinţă sau posibilă recomandare ar putea deveni absolut neinteresant şi nevoind să dezamăgesc pe nimeni, mai ales dacă aţi ajuns până aici, reiau categoriile mele cu câteva exemple, care, şi subliniez acest fapt, sunt absolut aleatorii, aşa cum îmi vin acum în minte, fără legătură cu posibile ierarhii sau exclusivităţi. Sunt doar filme care mi-au plăcut.

Încep cu filmele de imagine. Vedeţi, de asta spuneam că e foarte greu. Ştiu că îl am pe Wenders, ştiu că mi-au rămas întipărite în minte imagini din filmele lui Kiarostami, şi puzzle-uri colorate a la Wong Kar Wai, dar ce fac cu celelalte fimele? Cu cele asiatice, cu cele ruseşti, cu cinematografia sud-americană şi ca să nu păcătuiesc prin omisiune, cu ţările nordice? Demonul exhaustivităţii mă bântuie, dar îl gonesc şi las memoria la întâmplare să tasteze. Urga, Eiforiya, The mirror, bucăţelele fotografice dinThe Strange Case of Angelica sau imaginile dezolante şi atemporale ale lui Bela Tarr. Şi dacă tot l-am adus pe Kiarostami în discuţie, vă recomand un concentrat de imagine The Roads of Kiarostami.

De ce îmi plac filmele cu două personaje? Nu ştiu să spun exact. Nici nu am realizat efectiv că le caut până nu am conştientizat că în timp am adunat, fie în memorie, fie pe bune, o adevărată panoplie. Îmi plac poate pentru că interacţiunea pare autentică, naturală, în pofida chiar a teatralităţii. Bin-jip, Gerry, Interview, Sleuth, Certified Copy, Nothing Personal, Forget me not, En la cama, 4:44, The song of Lunch şi inclusiv trilogia Before (Sunrise, Sunset şi Midnight). La bucuria vieţii nu pot să nu o bifez pe Amelie, sau  Jeux d’enfants sau să nu-mi amintesc de plânsul indiscutabil, repetat, ori de câte ori mă uit la Nuovo Cinema Paradiso.

Din ce în ce mai greu. La căutar- găsire: Izgnanie, La Vida de los Peces, Le grand bleu, Belle de Jour  şi Belle Toujours, The Return, Le premier jour du reste de ta vie, Ae fond kiss sau mai recentele Betrayal şi W sypialni.

La poveşti e puţin mai lesne, o dată pentru că îi am la îndemână pe Miyazaki şi pe Burton, apoi pentru că, în fapt, toate filmele au o poveste. Asta cred că e o categorie matrioşcă. Marea mamă.  Ar mai fi şi acele filme inclasabile ca The Human Voice sau Conversaţia, La Antena, Funny Games, El Metodo, Ucho, India Song, despre care poate voi scrie cu altă ocazie, mai pe larg,  tocmai pentru că intuiesc generozitatea unui astfel de subiect.

Cam asta ar fi în mare despre filmele mele. Despre ale voastre filme sau poveşti pe când?

1. Evocare Alex. Leo Şerban
2. Viaţa „ca o carte bine scrisă” – mica dietetică de Alex Leo Șerban
3. Litera din scrisoarea misterioasă sau o poveste cu Alex Leo Şerban, Borges şi Pessoa
4. Filmele, femeile şi fantomele lui Lars von Trier
5. Film: Oz: The Great and Powerful sau Cum ne strică Disney filmele
6. Când, de ce și ce citesc prietenele mele

The post Filmele mele. Radiografii: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban appeared first on Bookaholic.

Va asteptam marti, 25 februarie, ora 18.00 la o seară italiană despre literatură şi film, despre „Parfum de femeie“ de Giovanni Arpino.
Invitati: Doru Nitescu, Titus Vijeu si Oana Bocsa-Malin.
În fiecare an, căpitanul Fausto călătoreşte o săptămână prin Italia, dar nu se poate bucura de priveliştea inundată de soarele verii. În timpul unor manevre militare pe timp de pace, explozia unui obuz i-a răpit vederea şi i-a retezat degetele de la o mână. De aceea, are nevoie de un însoţitor, un recrut trimis de la garnizoană. Alături de dezabuzatul Fausto, ale cărui vorbe muşcătoare nu iartă pe nimeni, tânărul începe prin a-şi regreta fapta bună. Călătoria lor pare un pelerinaj fără credinţa, o odisee fără glorie: Fausto, cufundat în lumea întunericului, fuge de sine şi de casa în care îşi trăieşte calvarul nemărturisit. Dar oraşele toropite de caniculă se dovedesc reperele unui paradoxal parcurs iniţiatic: ţinta tânărului este să ajute un nevazător, dar acesta din urmă îi va deschide ochii asupra lumii. Ţinta lui Fausto este autodistrugerea, dar va sfârşi găsind iubirea.

Cea mai cunoscutã opera a lui Giovanni Arpino, Parfum de femeie, a fost ecranizatã în în 1992, în regia lui Martin Brest, cu Al Pacino ºi Chris O’Donnell în distribuþie. Pentru memorabila interpretare a personajului Frank Spade, colonelul infirm, Al Pacino a primit Premiul Oscar.

1. ”Behind the Candelabra”, cartea și filmul
2. Cosmopolis, filmul și cartea: Cronenberg + DeLillo = meh
3. The Perks of Being a Wallflower – cartea, filmul și feriga
4. ”Scenariu pentru happy-end” – cartea și filmul
5. The Girl with the Dragon Tattoo – cartea și filmul
6. The Girl Who Played with Fire – cartea și filmul

The post Serile italiene – Giovanni Arpino, “Parfum de femeie”. Cartea si filmul appeared first on Bookaholic.

The Book Thief, tradus impersonal Hoțul de cărți, deși este vorba de o hoață, este o recentă adaptare pentru ecran a romanului cu același nume al australianului de origine germană Markus Zusak, autor de cărți pentru tineret.

Acțiunea se petrece in Germania anilor ’30 ai secolului 20, un motiv suficient, probabil, pentru mulți, să evite filmul, în piața artistică deja saturată a poveștilor adevărate sau inspirate de nenorocirile celui de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, noi o să vă recomandăm filmul, din câteva motive: perspectiva protagonistului e puțin diferită: e vorba de o fetiță adoptată, pasionată de cărți, iar romanul – fiind pentru adolescenți, pe care e bine să-i avertizăm în ce lume au ajuns, dar nu să îi băgăm în sperieți cu atrocitățile realității adulților – împrumută filmului o blândețe, o umanitate și, inevitabil, o ușoară urmă de naivitate care lipsesc în general din poveștile din vremea războaielor.

Istorisirea începe odată cu sosirea lui Liesel într-un sătuc din Germania, la noii ei părinți adoptivi, abandonată de propria ei mamă. Ninge ca într-o felicitare Hallmark, copiii se joacă în zăpada imaculată ca în Iarna pe uliță, totul e pitoresc, mai puțin noua mamă a lui Liesel, Rosa, o nemțoaică aprigă jucată surprinzător de subapreciata actriță Emily Watson, pe care o contrabalansează, natural, noul tată vitreg al eroinei, blajinul Hans, jucat de Geoffrey Rush.

Liesel își descoperă o pasiune nefericită pentru cărți – nefericită în contextul rugurilor de cărți ridicate în acea perioadă de naziști – și nu scapă nici o ocazie furișă să pună mâna pe vreo carte interzisă, fie ea și arzând mocnit în piață. Abecedarul ei, cartea de pe care învățase să citească în germană, era Manualul groparului, găsit pe câmpul unde fusese îngropat fratele ei mai mic. Dicționarul ei este peretele pivniței, pe care scrie toate cuvintele noi pe care le învață din puținele cărți pe care le poate găsi. Liesel este hoțul de cărți.

Povestea continuă în pașii așteptărilor publicului: războiul este rău, nemții cu suflet bun (precum Rosa și Hans), care nu fac parte din partid, o duc prost cu slujbele și banii, dar asta nu le face altruismul să dispară și nici dorința de a ajuta vreun năpăstuit de evreu și să-l ascundă în pivniță; copiii îl urăsc pe Hitler pentru că le ia părinții la război sau că îi racolează pe ei pentru Jungvolk. Bombele cad precum zăpada în globurile de sticlă, oamenii cântă la acordeon în buncăre sau se bat cu zăpadă în pivnițe, umanitatea piere, dar nu se predă.

Cel mai deconcertant detaliu al acestei povestiri, poate nu chiar atât de diferite de altele, dar mai îmblânzită, este faptul că povestitorul este Moartea, din voice over. Moartea cu care te vezi de câteva ori în timpul Vieții, dar care așteaptă răbdătoare întâlnirea finală, întrebându-se ce greutate va avea sufletul tău sau care va fi ultimul tău gând. Un tertip literar menit, poate, să domesticească frica ancestrală a morții, această prezență metaforică are efectul unei povești de adormit copiii spusă de un piton vorbind cu accent britanic.

Filmului, nominalizat la Oscar pentru coloana sonoră, i se pot găsi multe hibe când stai cu lista de efecte realiste la bifat: sânge vărsat – insuficient; cadavre – prea onirice; orori de război – mai deloc; limbaj – artificial, cine mai zice azi saukerl și saumensch*?; decor – de carte poștală, până și naziștii par pitorești.

Dacă nu uităm că este o adaptare a unui roman pentru adolescenți și dacă ne facem că nu observăm această evitare intenționată a realismului, rămânem cu niște actori tare buni, care  reușesc să nu pară ca niște părinți invitati la ceaiul de la ora cinci al păpușilor, și cu o poveste nu prea aventuroasă, dar desenată frumos, despre o fetiță care fura cărți în timpul războiului și care construia un om de zăpadă pentru evreul ascuns în pivniță.

*Puținele cuvinte păstrate în limba germană în carte și film sunt ja, nein, und și, preferatele Rosei, mama și soția germană aspră, dar cu inima mare, saukerl și saumensch, care își mângâia soțul cu apelativul vier bătrân și pe Liesel o numea scrofiță.

Filmul are premiera zilele acestea în România. Mai jos puteți vedea trailerul, iar cartea se găsește si în limba română, și în engleză.

1. ”Hoțul de umbre”, de Marc Levy – o poveste îndulcită despre viață, dragoste și altele
2. Concurs! Câştigă Hoţul de umbre de Marc Levy! (INCHIS)
3. Câștigă un book bag plin cu cărți la alegere de la Cărturești în valoare de 300 lei!
4. Book Cover Tee – tricouri cu cărți în lumea lui Noe
5. Inspirație: Book/Shop – cărţi şi mici bucurii
6. Book deco: sau cum să trăieşti printre cărţi la propriu

The post Film: Hoțul de cărți, The Book Thief appeared first on Bookaholic.

Luni, 31 martie, ora 19.00 vă aşteptăm în librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) la o întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă, profesor al Universităţii din Fribourg. În dezbatere, “Efectul Sherlock Holmes.Trei intrigi cinematografice”, cel mai recent titlu apărut în seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă la editura Humanitas. Participă, alături de autor, Anca Oroveanu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi director ştiinţific New Europe College – Institut de Studii Avansate Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Sorin Alexandrescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) şi Vlad Russo, redactor al editurii Humanitas.

„Această carte, continuare a celei intitulate Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (Humanitas, 2007), îşi propune să abordeze arta filmică drept parte integrantă a istoriei artei, sau mai bine spus a unei «arte a privirii». Ea abordeaza trei pelicule-cult, a căror temă reală este văzul (cu toate capcanele sale). Este vorba despre Fereastra din spate (1954–1955) şi Femeia dispărută (1937–1938) de Alfred Hitchcock, şi despre Blow-Up de Michelangelo Antonioni (1966). Aceste trei filme sunt analizate în lumina raportului dintre voyeurism, erotism şi delict. Modul specific în care Hitchcock glosează pe marginea acestui raport se confruntă aici cu solidele cunoştinţe pe care regizorul le avea despre arta «imaginilor fixe» din timpul său, în primul rând cunoştinţele sale picturale. Se au în vedere de asemenea aluziile – adesea ironice – ale filmelor sale la structurile mixte formate din cuvinte şi imagini pe care le găsim în publicaţiile populare ale romanului poliţist ilustrat (şi în primul rând la romanele lui Conan Doyle avându-l ca erou pe Sherlock Holmes), precum şi trimiterile transparente la psihanaliza freudiană. În acest context, Blow-Up de Antonioni, ascunsa replică intelectuală la filmografia lui Hitchcock, se înfăţişează drept un adevărat film despre reprezentare şi, în acelaşi timp, ca o meditaţie asupra interpretării reprezentării. Mesajul său final este descurajant, dar lucid: imaginea nu se lasă pătrunsă până la ultimele sale secrete. La orizontul (sau în adâncurile) ei se află indefinitul şi indefinibilul, vagul, lipsa, vidul, nimicul. Analiza acestui film generează în interpret un efect în oglindă cu discursul pe care-l propune filmul însuşi. A risca să-l deconstruieşti se dovedeşte totuşi fascinant şi util în măsura în care acest demers se propune ca o reflecţie în jurul zonei sensibile în care reprezentarea şi interpretarea se ating, dezvăluindu-şi limitele.“ (Victor Ieronim Stoichiţă)

Specialist recunoscut în istoria artelor, Victor Ieronim Stoichiţă este din 1991 profesor la Universitatea din Fribourg, Elveţia, profesor invitat la Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008) şi cercetător asociat al unor importante instituţii internaţionale (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/Los Angeles; Wissenschaftskolleg zu Berlin; Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma; Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington).În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011 cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain. Din 2012 este membru al Academiei Naţionale Italiene (“Dei Lincei”).

În Seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă au apărut la editura Humanitas:  Creatorul şi umbra lui (2007),  Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (2007), 
Ultimul carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată (2007),  Pontormo şi manierismul (2008), Scurtă istorie a umbrei (2008), Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur (2011), Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011), Instaurarea Tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (2012),  Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice.

1. Seară indiană la Librăria Humanitas Kretzulescu
2. Despre Victor Hugo și spiritism, într-o expoziție la Paris
3. Maison de Victor Hugo – o viaţă în şase camere
4. Copilăria şi poveştile ei fantastice, în picturile lui Victor Nizovtsev
5. Parfum de trandafiri și o întâlnire deosebită la mormântul lui Alexandru Macedonski
6. Victor Erofeev, Iuri Andruhovîc, Edo Popović și mulți alții invitați la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

The post Întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă la Librăria Humanitas de la Cişmigiu appeared first on Bookaholic.

Nu ştiusem mare lucru despre Fred Stein înainte să văd, întîmplător, o expoziţie maisvă de fotografie care i s-a organizat la Muzeul Evreiesc din Berlin. Genul ăsta de retrospectivă, cu o selecţie generoasă din toate etapele un artist ajuns reper-cult e o întîmplare mai degrabă rară şi, dacă ai ocazia să profiţi de ea, merită să amîni multe alte lucruri.

Unei nepricepute ca mine, (cei care îi cunosc în detaliu munca probabil că au făcut coadă la vernisaj) i-a stîrnit pur şi simplu pofta de a afla mai mult despre viaţa lui, dar şi despre lumea pe care a suprins-o pe film. Stein a făcut parte din valul masiv de artişti evrei care au reuşit să fugă în SUA şi să creeze acolo. A plecat cu soţia şi fiica lui, cu un aparat Leica şi cîteva filme. În New York, unde s-au stabilit, a continuat să fotografieze masiv: portrete (e autorul unor portrete iconice cu artişti, scriitori, oameni de ştiinţă sau oameni politici din prima jumătate a secolului trecut) dar şi incredibile scene de stradă. Prefera cadrele ne-elaborate, lumina săracă, puţinătatea arficiilor care ar putea intra într-o imagine. Lui îi aparţine cel mai cunoscut portret al lui Einstein, de pildă, sau portretul Hannei Arendt, întinsă peste scrumieră. Portretul lui Dali, al lui Chagal, al Marlenei Dietrich, şi pentru că deja ajung la o înşiruire, o să trec rapid  la selecţia de aici.

Sînt în mare parte fotografii ale unor scriitori germani care au reuşit să găsească un adăpost peste ocean, la fel ca Stein, portrete pe care le-a făcut în timpul unor şedinţe în care conversaţia despre cărţile şi munca lor învăluia participanţii şi mişca obiectivul. Am ales şi cîteva portrete ale unor scriitori din afara Germaniei, clasici de secol XX,  Malraux, Nabokov sau Pearl Buck.

Stein era un umanist interesat de tot, un om care citea enorm, avea studii de drept , convingeri egalitariste şi o mare poftă de cunoaştere. Despre ce vorbeau în momentul în care i-a fotografiat e  un subiect pentru un eseu lung şi personal. Eu am început de la Thomas Mann:

Sursa

Hannah Arendt

Herman Hesse

Sursa

Lion Feuchtwanger şi Bertold Brecht

Sursa

Alfred Döblin

Sursa

Martin Buber

Sursa 

André Malraux

Sursa

Vladimir Nabokov

Sursa

Pearl Buck

Mai jos am pus un film cu prezentarea expoziţiei din Berlin, In an instant. Explică multe despre acest artist ale cărui fotografii au ajuns să fie cu mult mai cunoscute decît propriul nume!

1. Povestirea Cameristei – ce-ar fi daca ai fi “a lui Fred”?
2. Daniel Stein, creştinul perfect
3. Ceva cu broccoli şi multe poze
4. Clasicii în cultura pop internaută – Edgar Allan Poe, so raven!
5. Clasicii în cultura pop internaută – Nietzsche, bietzsche!
6. Portrete din cuvinte

The post Clasicii în poze. Portrete de Fred Stein appeared first on Bookaholic.

Să fim serioşi, motivul principal pentru care cu toţii ne golim portofelele atunci când vine vorba de un film din universul cinematografic Marvel este simplu şi evident: două ore de explozii, supereroi, Scarlett Johansson/Robert Downey Jr. şi scenarii stupide, dar extrem de satisfăcătoare. Atât.

În aceste condiţii, mă simt obligat să mă întreb ce anume au fumat producătorii, scenariştii şi regizorii în ziua în care au decis că Steve Rogers, un supererou a cărui putere este bazată pe o supradoză de steroizi, se va potrivi de minune într-un “thriller politic”. Exact, tipul care, în “Răzbunătorii/The Avengers“, a luptat cot la cot cu un zeu nordic şi cu un mutant mare şi verde încearcă să intre în rolul lui Hercule Poirot pentru a dezlega un mister legat de lupta pentru putere la nivel înalt.

Din păcate, deşi recunosc că ar fi putut să fie o idee interesantă, “Căpitanul America: Războinicul iernii” nu este nici pe departe “o combinaţie perfectă între un film cu supereroi şi un thriller politic îndrăzneţ”, aşa cum se laudă regizorul Anthony Russo. De fapt, cel mai recent film din universul cinematografic Marvel este doar un film cu supereroi care, deşi este spectaculos, pe alocuri încearcă să se ia mult prea în serios.

Chiar dacă nu pot spune că încercarea de a oferi acestui film un ton mai întunecat, în stilul “Man of Steel” sau seria “The Dark Knight” mi s-a părut potrivită, trebuie să spun că este un prim pas bun spre transformarea acestei francize într-una care ne oferă combinaţia ideală între o serie distractivă care îţi oferă explozii, umor şi femei în costume de piele şi una care încorporează situaţii prezente în societatea noastră, precum nevoia excesivă a autorităţilor de a controla populaţia prin orice metode şi de a-i oferi libertatea de “a face orice” prin lipsirea libertăţii de a face orice.

În rest, ca de obicei, efectele speciale sunt în ton cu celelalte producţii din franciză, iar scenariul este făcut în aşa fel încât spectatorul simte că este prezent în toiul acţiunii alături de Căpitanul America, Black Widow şi Falcon pe toată durata filmului. De asemenea, Steve Rogers crapă cranii ca în prima zi, iar Natasha Romanoff sparge fețe de băieți răi în timp ce arată de parcă tocmai ce ar fi ieșit de la coafor. Mai mult de atât, al nostru actor oarecum român Sebastian Stan (Winter Soldier) prestează destul de bine în rolul de personaj negativ. Bonus: Samuel L. Jackson este în continuare sătul de acei nenorociți de șerpi în acel nenorocit de avion.

“Căpitanul America: Războinicul iernii” este un film distractiv, care ne oferă ceea ce ne dorim de la o asemenea producţie, dar care încearcă poate prea mult şi dintr-odată să se diferenţieze de restul filmelor cu supereroi.

1. Don DeLillo şi America – documentar
2. Netherland. Adaptarea la America
3. America lui Julien Green
4. Ilf şi Petrov: America fără etaje
5. El Ateneo – cea mai frumoasă librărie din America de Sud
6. O perspectivă reducţionistă şi, pe alocuri, revoltătoare asupra Americii. Edward Behr, „O Americă înfricoşătoare”

The post Căpitanul America: Războinicul iernii sau cum încearcă Marvel să se maturizeze appeared first on Bookaholic.

Italo Calvino se numără printre scriitorii mei de suflet, unul dintre acei autori care m-au cucerit cândva în primul an de facultate, descoperiți cu totul și cu totul întâmplător pe rafturile prăfuite de la biblioteca de la Litere. L-am întâlnit pe Italo Calvino în Dacă într-o noapte de iarnă un călător - o carte care m-a fascinat, m-a amuzat, m-a făcut să mă simt complice și m-a determinat să-l citesc iar și iar – și de atunci am tot petrecut nopți albe și zile senine cu alte volume de-ale sale (Cavalerul inexistent - cronică aici; Cărarea cuiburilor de păianjen - cronică aici; Orașele invizibile; Iubiri dificile etc.), amintindu-mi exact în ce momente le-am citit, cât de soare sau cât de ploios era afară, cât de mult m-a distrat, cât de tristă sau entuziasmată am fost ș.a.m.d. 

Așadar, să nu vă fie de mirare că, în această clipă, când scriu, mă simt o fană Italo Calvino și mai împlinită. Căci am dat peste două mici comori care m-au bucurat foarte tare și mi-au făcut ziua mai frumoasă.

Prima, un audio de pe 31 martie 1983, înregistrat la New York, în fața unui public (care reacționează prompt la schimbările tonalității scriitorului), în care Italo Calvino citește, atât în engleză, cât și în italiană, timp de o oră și jumătate, fragmente din Orașele invizibile, Palomar și alte povestiri.

Iar cea de-a doua comoară este un video – o animație de acum câțiva ani, realizată de Kevin Ruelle și narată de celebrul actor John Turturro, o adaptare după o povestire de Italo Calvino din volumul Basme populare italienești (Fiabe italiane, 1956) care reinterpretează Scufița Roșie.

Amândouă sunt mi-nu-na-te și merită toată atenția voastră. Sau cel puțin așa cred eu .

Audiție și vizionare plăcute!

Sursă imagine principală

1. Despre naivitate şi alte iluzii pierdute. „Cărarea cuiburilor de păianjen” de Italo Calvino
2. Much Better Now – o animație cu un semn de carte
3. The Old Man and the Sea – o animaţie deosebită, de Alexandr Petrov
4. Crazy Night, o povestire de Tennessee Williams, pentru prima dată publicată
5. James Joyce citind – singurele două înregistrări cu scriitorul irlandez
6. Citind literatură în muzică

The post Italo Calvino citind și o animație după o povestire de-a sa appeared first on Bookaholic.

De ceva timp am încetat să mai recomand ecranizările după Tolkien. Cei care îmi taie în mod obișnuit elanul fac parte din două categorii. Mai întâi sunt ne-consumatorii de epic fantasy, cărora poți să le povestești până ți se usucă limba de Codrul Întunecat, de Bag-End, de elfi, de istoriile spuse în jurul focului și butoiului cu hidromel, de pațaniile eroice ale unei cete de pitici și un hobbit, călare pe ponei, mânați de un vrăjitor sur spre un munte în măruntaiele căruia doarme un dragon îngropat în aur. Până ți se usucă limba, zic, maestre menestrel, și tot n-ai să le trezești interesul pentru baladele epice rescrise de echipa lui Peter Jackson în trilogiile LOTR și The Hobbit.

Le urmează categoria tolkien-iștilor puriști, iubitorii cărților lui Tolkien așa cum au fost ele scrise, fără floricele, concise, la obiect și nelungite cale de trei ani și trei filme, fără personaje și situații inventate, pure și clasice în autenticitatea lor de acum 70 de ani, când romanele serial fuseseră temporar uitate, iar publicul nu-l bătea la cap pe autor pentru încă un episod.

Și atunci cui îi mai povestesc eu despre Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug? Cei care nu vor să-l vadă, nu-l vor vedea, oricât de mult l-aș lăuda. Cei care îl așteptau, ca și mine, de acum un an, îl vor fi văzut deja din ziua lansării, acum două săptămâni. Îmi rămân cei care nici nu au văzut filmul, nici nu au citit cartea, pentru o dublă recomandare de lectură și vizionare a Hobbitului lui Tolkien și a Hobbitului lui Jackson, dat fiind că sunt două opere diferite și inseparabile.

Muntele singuratic în film (sus) și în ilustrațiile lui Tolkien (jos)

Printre puriștii mai sus menționați face parte, din nefericire, și fiul scriitorului, Christopher Tolkien, azi în vârstă de 89 de ani, care a spus într-un interviu recent, după ce refuzase să îl întâlnească pe Peter Jackson, că ”au eviscerat cartea [LOTR], făcând-o un film de acțiune pentru vârstele 15-25 de ani. Și se pare că și Hobbit-ul va fi la fel.”

Citind mai mult, afli despre eforturile lui Tolkien jr. de a opri transformarea moștenirii intelectuale a poveștilor tatălui său într-o franciză comercială și lipsită de farmec, și înțelegi poziția sa bătăioasă și intransigentă. Considerăm însă că dacă lumea se poate lipsi de Happy Meals cu hobbiți din plastic și parcuri de distracție cu tematica LOTR, aceeași lume ar fi fost mai săracă fără Hobbitul și LOTR-ul lui Peter Jackson, care au dus, incontestabil, după fiecare lansare de episod, la creșterea vânzărilor respectivelor cărți, cu siguranță reeditate și traduse în țări în care personajele lui Tolkien nu puseseră încă vreodată piciorul, și intrând în capete în care nu luaseră ființă până atunci.

Al doilea episod din aventurile hobbitului, care acoperă încă vreo 70 de pagini din cărțulia de sub 200 de pagini a Poveștii unui Hobbit, ne poartă printr-un nou iureș de aventuri de aproape 3 ore lungime. Ritmul e mai alert, presiunea timpului e puternică, Ziua lui Durin – prima zi a Anului Nou piticesc – se apropie, ea fiind ultima șansă de a găsi intrarea în Muntele Singuratic. În calea piticilor se pun de astă dată o pădure întreagă de păianjeni uriași, însetații de sânge gnomi (orcs) și niște elfi pădureni cam neprietenoși. Și călare, și pe jos, și plutind în butoaie, și transportați în ele, un lucru categoric sub demnitatea unui pitic, trupa ajunge la cea mai grea parte a călătoriei, confruntarea cu dragonul Smaug și recuperarea Muntelui, în același timp pregătindu-se pentru vremurile grele care se anunță odată cu întruparea Necromantului și apariția (prefigurând deja povestea din LOTR) lui Sauron.

Încheiem, ca și anul trecut, cu recomandarea de vedea filmul, este o bijuterie de imaginație și decor (cu un sesizabil progres in calitatea imaginii față de ”continuarea” LOTR de acum 10 ani). Piticii sunt o plăcere de urmărit, acum mai individualizați decât în episodul precedent, Martin Freeman din ce în ce mai confortabil în labele sale păroase de hobbit spărgător, iar Ian McKellen la fel de mucalit ca în toate aparițiile sale sub pălăria lui Gandalf.

Nu uitați nici de carte: Hobbitul s-a tradus la noi (tare frumos, de către Catinca Ralea, cu concursul lui Leon Levițchi pentru partea de versificație) în 1975. O mai găsiți pe la anticariate și v-o recomandăm (inclusiv pentru ilustrațiile Liviei Rusz). Dacă preferați ediția nouă, aceea a fost scoasă de editura RAO, la care mai găsiți și alte lucrări din seria de autor Tolkien. Daca o preferați în engleză (cu un limbaj frumos și accesibil chiar și adolescenților vorbitori de engleză, poate cu un dicționar alături), încercați la Cărturești.

The post Film: Hobbitul 2, Dezolarea lui Smaug appeared first on Bookaholic.

August: Comitatul Osage. Temperatură medie: 37 de grade. Femeile familiei Weston se readună în casa tinereții lor în formulă full house: surorile Violet și Mattie Fae și fiicele celei dintâi, Barbara, Karen și Ivy. Ocazia nu e prea fericită, o înmormântare, astfel încât fiecare dintre ele vine la pachet cu propria familie, iar în casă e o liotă de rubedenii deasupra cărora tună și fulgeră limbile ascuțite ale femeilor Weston.

August: Osage County a fost mai întâi piesă de teatru, publicată de dramaturgul și scenaristul Tracy Letts, jucată pe Broadway în 2007, premiată cu Pulitzer în 2008, ecranizată în 2013 și nominalizată la Oscar în 2014. Este povestea dramatică a lui Violet Weston, o femeie dură și rea, înăsprită de viață și sălbăticită și mai mult de cancerul care o transformă într-o dependentă de medicamente, cu care comunicarea devine imposibilă.

Cele trei fiice, astăzi femei trecute de prima tinerețe, au relații diferite cu mama lor: cea mai mică, Ivy, singura rămasă acasă, cu rolul de infirmieră și sprijin moral, o acceptă și se cam teme de viforoasa ei mamă, abia așteptând o ocazie să fugă în sfârșit; Karen, mijlocia, demult plecată de acasă, e străină de tot ce se întâmplă, iar Barbara, cea mai mare, leită maică-sii, suferă, pe rând, reproșul că a plecat și i-a frânt inima tatălui său, reproșul că are o familie destrămată, apoi cel că pleacă iar, răspunzând la toate cu un venin pe măsura celui scuipat de mama toxicomană.

Deși descris drept ”povestea sumbră, hilară și extrem de emoționantă a femeilor încăpățânate din familia Weston”, filmul e departe de a fi o comedie, apropiindu-se mai mult de genul ”oroare de familie”, care, dacă nu există, ar trebui clasificat. Are, într-adevăr, câteva accese discret amuzante produse de replicile tăioase, verde-n față ale personajelor principale, hotărâte să se dueleze ‘a la mort’ cu sinceritatea lor; altfel, există în August: Osage County la fel de multă comedie câtă găsești în romanele lui Faulkner, de care mi-a amintit cumva povestea asta cu oameni cruzi pe dinafară și uscați pe dinăuntru, acest model antropologic oximoronic din Sudul american.

Filmul e dus și condus de personajul principal, năprasnica Violet, jucată de una dintre cele mai versatile actrițe, Meryl Streep, apărând în acest film ca ultimul junkie canceros: păr galben scurt și rar, uscat de chimioterapie, ochi lăcrămoși și alunecoși de la pumnul de medicamente luate, sudând țigările în ciuda cancerului bucal și fixându-și adversarul cu o privire neagră și goală din spatele unor ochelari de soare uriași, de sub sprâncenele desenate și peruca lucioasă.

Desigur că i-a adus și o nouă nominalizare la Oscar acest rol, de care se ocupă cu dăruirea caracteristică, în ciuda faptului că nu își dorise să joace un asemenea personaj denaturat, cinic și isteric într-o oroare de familie, în care numai scena unui prânz-parastas pare să se termine cu toți mesenii angajați într-o păruială generală, de saloon.

Prezența lui Meryl Streep pe listele de filme pentru Oscar o menține în postura de actriță cu cele mai multe nomilnalizări pentru acest premiu, în număr de 18 (dintre care trei i-au și adus câte un Oscar, nu mai departe decât acum doi ani, pentru Doamna de Fier), călcându-i pe urme de la distanță doar Katharine Hepburn și Jack Nicholson, cu 12 nominalizări.

Alături de ea, într-un rol nu mai puțin catharctic, Julia Roberts – care reușește să se scuture de grămada de personaje femme fatale, feminist power sau de comediile romanțate din ultimii 10 ani – îmbracă un rol dramatic și furtunos, fără pic de romance, cu cărarea părului său lung, emblematic, căruntă, fără zâmbetul ei uriaș irezistibil, ci cu rictusuri și grimase frustrate, cu crize de nervi, farfurii sparte, palme trase și înfrângeri în pantaloni de pijama, o Violet în devenire. Și Julia a primit pentru acest rol o nominalizare la Oscar.

Restul distribuției e la fel de bun ca primadonele: Chris Cooper, Sam Shepard, Juliette Lewis, Abigail Breslin, toți nominalizați sau deja posesori de Oscaruri, alături de care mai apar nu mai puțin valoroșii Ewan McGregor, Juliette Nicholson și Benedict Cumberbatch (cu o apariție blândă și romantică într-un rol tragic, zdrăngănind la pian și cântând un cântecel de dragoste, care va face probabil mii de victime).

Cu sau fără semnul de întrebare din titlu, cu sau fără Oscaruri pentru cele două actrițe care își ies din fire (la propriu și la figurat) pentru a intra în hâdele personaje, August: Osage County este un film pe care vi-l recomandăm. Dacă vreți să citiți versiunea originală, o găsiți și pe aceea, în engleză, aici.

Mai jos trailerul filmului, care vă va păcăli cu un montaj din coloana sonoră cu muzică de Bon Iver, Eric Clapton sau Kings of Leon și o să credeți că e un film care o să vă ia cu ușurelul. O să vă tragă preșul de sub picioare.

1. Pentru fanii lui Dorothy Parker: un prînz lung şi un film de Oscar
2. ”Mecanica inimii” în artă – literatură, teatru, film și muzică
3. Cum suna vocea lui Oscar Wilde?
4. Oscar Wilde, nonconformistul
5. Care e asemănarea dintre Oscar Wilde și David Bowie?
6. Premiile Pulitzer pe 2011

The post August: Osage County, teatru de Pulitzer, film de Oscar? appeared first on Bookaholic.

Vi s-au terminat ”rezervele” de cărți noi din bibliotecă? Cunoaștem senzația: ești bucuros la început că ai reușit să citești toate cărțile pe care ți le-ai cumpărat, într-un timp scurt; apoi te simți neliniștit când vezi că nu ai nimic pe raftul volumelor în așteptare și, în cele din urmă, panică - eu ce carte iau cu mine azi? – și începi să vânezi următoarele lecturi (de la noi din cronici, poate ) și să pornești voios să ți le cumperi. M-am oprit la cumpărat pentru că am văzut pe librăria online Cărturești două promoții de ”sezon”.

Au mai multe, sigur, dar pentru luna februarie două ni se potrivesc ca mănușile la care tocmai am renunțat când a apărut soarele și a crescut mercurul în termometru.

Ambele sunt croite pentru sufletul îndrăgostitului de cărți, cam așa:

1. Reducere de 20% pentru orice carte* comandată de pe librăria online Cărturești și 10% reducere la orice alt produs de pe site (filme, muzică, ceai & accesorii, jucării și jocuri, papetărie etc.). Pentru a primi reducerile în cauză trebuie să introduceți codul CARTEDIEM în câmpul ”Aplică discount” din procesul de finalizare a comenzii. Atât de simplu, da.

P.S.: Dacă ești altruist și comanzi cărți cadou și pentru jumătatea ta (avem aici o listă de 10 cărți numai bune) sau ceaiuri aromate, tot 20%, respectiv 10% reducere primești .

2. Un sticker cadou care ilustrează iubirea ta pentru cărți la fiecare comandă de pe site. Cadourile sunt desenate de Maria Surducan și sunt extrem de faine, pline de imaginație și dichis. Din păcate, l-am ratat pe cel din perioada 1-9 februarie (nu vi-l mai arăt, să nu vă pară și vouă rău), dar încă le mai putem primi pe unul (sau toate) dintre cele de mai jos.

Vai, ce ar merge pe geantă sau pe ușă sau … De primit la orice comandă făcută între 10-16 februarie.

Pe laptop sau pe tabletă? Hmm, stickerul de față se dăruiește pentru comenzile făcute între 17-23 februarie.

Potrivit de lipit pe o agendă sau … pe o carte? Se dă la pachet cu orice comandă plasată între 24 și 28 februarie.

Parcă văd că acum nu vă mai pare rău că luna februarie stă sub semnul lui Cupidon. Așa-i?

Pe locuri, fiți gata … start la cumpărături!

*Reducerea nu se aplică în cazul titlurilor editurii Adevăr Divin, editurii Publica, editurii Preda și a manualelor și cursurilor de limba engleză și nu se cumulează cu alte oferte speciale și promoții.

1. De Ziua Internațională a Cărții, Cărturești ne sărbătorește cu reduceri la cărți
2. Ce cadouri ne face Cărturești la aniversarea de 13 ani
3. Parteneriatul Cărturești – Bookaholic și 15% reducere pentru voi la cărți
4. Cadouri pentru iubitorii de cărți. În acest weekend, la Made in RO
5. Cărți în .com – reduceri la Nemira și noul Kindle
6. Cadouri pentru bookaholici

The post Cadouri și reduceri la Cărturești pentru îndrăgostiții de cărți appeared first on Bookaholic.

Grea treabă. Mă arunc în ape învolburate fără a şti să înot. Despre cărţi îmi e cumva mai uşor să vorbesc, însă cu filmele nu-i acelaşi lucru. Dacă mă întrebi ce cărţi citesc, pot să răspund aproape concret. Departe de orice urmă de exhaustivitate, aş avea măcar încercări de răspunsuri imediate. Dar la întrebarea ce filme văd, îmi e cu neputinţă să mă opresc la un răspuns. Un talmeş-balmeş de senzaţii, trăiri, imagini, locuri şi oameni mi se desfăşoară în faţa ochilor cu ameţitoare viteză şi nu pot prinde nimic. Nu că nu aş şti numele filmelor pe care le-am văzut sau al regizorilor care le-au realizat sau al actorilor care au performat. Prind întotdeauna în detrimentul (un film în detrimentul altor filme, un regizor în detrimentul altor regizori şi tot aşa).

Cred că îmi e greu să fac o listă cu filmele mele, darămite un top. Când l-am întrebat pe prietenul meu, şi el un cinefil împătimit, dacă are un top personal, mi-a răspuns că ar putea face, dar eventual de la 30 la 20, pentru că topul 20 este caracterizat fie printr-o angoasantă nehotărâre, fie printr-o continuă interşanjabilitate.

Adevarul e că nu sunt une vraie connaisseuse, aşa că mă raportez la propriile mele categorii de filme. Rog profesioniştii să nu se supere sau să se simtă lezaţi. Îmi plac filmele de imagine, filmele cu două personaje, filmele cu şi despre bucuria vieţii, filmele de căutare-găsire, filmele poveşti si alte câteva filme inclasabile. Dacă data trecută dădeam ocheade bibliotecii, acum fac acelaşi lucru către filmotecă, îmi place  mai mult s-o numesc aşa decât videotecă sau, şi mai rău, dvd-tecă.

Dar ca să vorbesc despre filme, e obligatoriu să vorbesc şi despre anumite fenomene care mi-au educat şi rafinat gustul în timp: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban.

I. Când am început să vad filme altfel? (altfel având aici dublă conotaţie: să văd altfel filmele şi să văd altfel de filme).  Cred că în momentul în care am descoperit pe TVR2 Cinematograful de artă din fiecare joi seara. Astfel, îmi fu deschisă poarta cinefiliei, ajutată şi de Cinemateca din fiecare marţi de pe TVR 1.  Norocul meu a fost că reuşiseră ai mei să achiziţioneze un al doilea televizor în casă.

Era un Grundich foarte mare, un televizor uriaş, în care cred ca aş fi încăput cu uşurinţă, dacă i-aş fi scos piesele din spate. Fusese luat la mâna a doua, nu îmi aduc aminte dacă circula deja termenul de second hand sau era încă vremea ajutoarelor. Cert e, că din cauza mărimii, televizorul nu a putut fi pus în altă parte, sub semnul provizoratului, decât în camera mizerabilă, care, da, aţi ghicit, era camera mea. O explicaţie scurtă. Camera mizerabilă, nu era în fapt o cameră pentru care mizeria sau murdăria să fi fost reprezentative. Era a patra cameră a apartamentului în care ne-am mutat pe când aveam eu vreo 6 ani, iar din lipsă de fonduri a rămas un timp nemobilată. A devenit astfel o cameră-depozit unde aveam toate jucăriile, bicicleta, plus alte lucruri care nu-şi mai găseau locul prin dulapuri sau debara. Nu mai ştiu cum şi de ce am numit-o camera mizerabilă, dar aşa i-a rămas numele chiar şi după ce s-a transformat în camera adolescentei care urma să fiu.

Pe mama o îngrozea faptul că ori de câte ori aveam nevoie de vreo jucărie când eram afară şi o strigam să mi-o arunce pe geam, dacă făcea imprudenţa să mă întrebe unde e?, urlam cât mă ţinea gura că e în ca-me-ra mi-ze-ra-bi-lă. Aşa că nu mai era un secret pentru nimeni faptul că noi aveam o cameră mizerabilă. Doar mama, draga de ea, încerca de câte ori, eu o numeam aşa, să se justifice. Divagaţia aceasta, cu rol de explicaţie justificativă, este pentru ea. Sorry mam’!

Analizam cu sfinţenie programul TV. Era singura sursă de informare anterioară vizionării filmelor. Îmi amintesc cum o dată am dat peste prezentarea unui film care urma să fie difuzat la Cinematograful de artă (cred), L’amour braque, în regia lui Andrzej Zulawski, care mi-a stârnit un foarte mare interes deoarece, scria acolo că filmul ar fi fost inspirat după Idiotul lui Dostoievski, fiind şi un tribut adus de regizor marelui scriitor. Am făcut mare tam-tam prin casă şi am încercat sa fiu absolut sigură că în ziua aceea, la ora respectivă, nu voi avea alt program sau, şi mai rău, că cineva ar fi vrut să urmărească altceva la televizorul meu, aşa că mi-am rezervat dreptul de absolută vizionare. Mai mult, mi-am invitat şi familia la film. Îmi vine să râd, când îmi aduc aminte. Cum ne aliniaserăm toţi în faţa televizorului uriaş şi aşteptam să înceapă filmul. Tata a fost primul care a cedat după doar câteva minute. Prostii. A urmat mama şi după soră-mea. Nebuni şi porcării.

Meritul acelei seari, a fost că ulterior, nimeni nu m-a mai deranjat vreodată de la filmele mele. M-au lăsat în pace, să mă uit la ce vreau, dar singură. S-au ţinut de-o parte şi departe de incipientele mele interese cinefile. Nu ştiu dacă am înţeles filmul, nu ştiu nici măcar dacă mi-a plăcut cum nu ştiu dacă mi-au plăcut, aşa cum îmi plăcea ciocolata pe vremea aia, Woyzeck, Cenuşă şi diamant, Aguirre, mânia zeilor, Posedata, Câinele andaluz şi altele. Cu siguranţă într-un anume fel m-au atras, căci pâna la absconsul mesaj, cred că realizam că e vorba de altceva şi tocmai acest altceva mă atrăgea, tuşat de teribilismul vârstei, puţin snobism şi dorinţa de elitism. Condamnabile sau nu, pardonabile sau nu, aceastea au fost coordonatele cinefiliei mele timpurii.

II. La începutul fiecărui an, mă apuca groaza când se apropia planificarea concediilor. Îmi era teamă ca nu cumva, din cine ştie ce motive, să nu pot bifa prima săptămână din iunie şi a doua săptămână din august. Nu mă linişteam decât dacă îmi vedeam cereile făcute şi aprobate. Pentru restul evenimentelor din an (B-EST IFF, Festivalul Filmului Francez, Astra Film Fest, Festivalul Plai) fie îmi rezervam weekend-uri prelungite, fie speculam cu câte un concediu medical (şi nu sunt de condamnat, pentru că la cât de mult îmi doream să evadez, aş fi fost în stare să mă îmbolnăvesc la comandă, pe bune). Astfel, ani la rând, am descoperit şi redescoperit străzile Clujului, cinemaurile, locaţiile alternative, precum şi plaja  miraculoasă de la Sfântu Gheorghe, cu nispul fin şi fierbinte, cu plantele înţepătoare, vacile indiene şi caii sălbatici, mustangii autohtoni – peisaj desprins parcă dintr-un autentic film de imagine. Huysmans parcă spunea că uneori natura este în stare să redea artificialul şi imitaţia în moduri de-a dreptul fabuloase. Aşa şi cu anumite imagini reale – ai impresia că sunt regizate, fotoshopate, că cineva a gândit toate acele detalii pentru a crea o stare, a transmite un mesaj.

Nu compar cele două evenimente din punctul de vedere al organizării sau importanţei. Oricum, în afară de lumea filmului, sunt diferite atât ca factură, cât şi ca amploare şi orice demeres de a încerca vreo comparaţie ar fi de prisos.

Pe lângă colecţia cataloagelor oficiale de festival, mai am una, în care, am înregistrat, ce-i drept aleatoriu, fără riguroasă organizare, trăiri din spectrul acestor pelerinaje cinefile.

Am avut odată o reverie cu Wim Wenders. Oh, nimic injurios sau pervers, pudibonzii pod citi în continuare . Se făcea că eram într-un hypermarket şi ne întâlneam întâmplător. Şi deşi întâlnirea friza imposibilul şi miraculosul, simţeam  că e normal să se întâmple aşa. Aveam toată radiografia simţiurilor mele, şi vârtjul gândurilor, şi ce cuvinte aş fi scos pe tapet, şi el ce-ar fi răspuns, şi tot aşa. Nu ştiu dacă uitasem de amintirea aceasta când am aflat că urma sa fie invitat special la Tiff.

Şi iată-mă în 2010 la Cluj… Nu e greu de ghicit că pelerinajul acesta îşi avea propriile ritualuri, locuri în care trebuia să merg (mergem) musai (anumite străzi, gradina botanică, localuri, cafenele sau pur şi simplu spaţii urbane), ca întodeauna printre filme. Unul dintre aceste locuri era o cafenea, aproape de Piaţa Muzeului, Bistro Vienna.

Eram cu B., între două filme şi ne îndreptam uşor somnambulici către această cafenea, el pentru o weiss, eu pentru o cafea. Când am intrat (terasa era închisă, din păcate sau din fericire?!), nu am băgat de seamă că era o oarecare forfotă şi câţiva oameni se tot perindau mutând mese şi scaune. Noi ne-am aşezat la bar, pe singurele două scaune existente şi disponibile (oau!). Atunci B. m-a luat de mâna şi mi-a spus că trebuie să-mi dezvăluie ceva, dar doar cu condiţia să îi promit că voi râmăne calmă. Ok, da, vreau, promit. Îmi plac surprizele şi eram convinsă că nu avea cum să fie ceva rău, iar în căsătorie ştiam că nu erau şanse să mă ceară acolo şi în acel moment (oricum, nu a făcut-o nici până în ziua de azi:).

M-a întrebat dacă văzusem cine e la masa de lânga noi şi atunci, în timp ce el îmi spunea, privirea mea de prădător a început să caute frenetic şi…Eureka! Wim Wenders. Lângă mine. Erau doar vreo câteva persoane în cafenea, iar două dintre ele eram eu şi el. Cred că PR-ul lui (asistenta PR sau cum se va numi jobul ăsta), o tipă blondă foarte draguţă, obişnuită cu privirile de genul, m-a reperat, a venit la noi şi ne-a spus zâmbitoare că după ce îşi va termina cafeaua, Wim Wenders ne va acorda câteva minute. De altfel, văzuse şi aparatul de fotografiat care era în faţa noastră. Nu ştiu cum au trecut minutele acelea. Îmi vâjia capul şi nu-mi venea să cred că primeam ceva aşa, gratuit, fară să fi cerut sau căutat.

Când Wim s-a ridicat de pe scaun, eu am sărit ca arsă, blocând (involuntar sau poate că nu?!) trecerea, iar el a zâmbit şi ne-a invitat afară la o îngheţată, după care s-a tot uitat prin preajmă căutând un  loc potrivit pentru fotografii. Era mare şi frumos, eu eram mică şi lovită. Eram o tabula rasa glosolalică. Nu ştiu dacă am fost în stare să spun ceva cap coadă, ceva corent şi inteligibil, căci de ceva inteligent nici nu se punea problema, dar eram fericită şi cred că a înţeles asta. B. ne-a făcut fotografii în locul propus de el şi eu eram terifiată că luase doar Praktica, iar aparatul digital rămăsese în camera de hotel. Mă îngrozea gândul că poate fotografiile nu vor ieşi, că filmul se poate voala sau că cei care urmau să îl developeze le-ar fi putut, cu uşurinţă, face pierdute. Nu sunt genul de persoană-fan, dar pot spune fară brumă de îndoială că experieţa aceea a fost una absolut miraculoasă. Am devenit film. Un film de scurt metraj cu mine şi Wim Wenders în Cluj, în Piaţă Muzeului. Un film despre bucurie şi dăruire. Un film alb negru frumos.

Am mai avut experienţe similare. Tiff-ul e un loc magic, care face posible astfel de întâlniri, şi le face să fie deopotrivă normale şi miraculoase, naturale şi fantastice. Dacă te prinde vârtejul acesta al atmosferei tiff-iene, eşti virusat şi nu mai poţi fară doza anuală  de melange deosebit de filme, locuri, oameni.

III. La Anonimul e altceva. Nu mai contează atât de mult experienţa cinematografică, în sensul că nu mai e maratonul acela nebunesc de 5-6 filme pe zi ca la Cluj. E un film continuu rulat, cadru cu cadru, de locul însuşi. Te opreşti, te relaxezi şi dacă e să fie vreo întânire inopinată cu un film de-adevăratelea potrivit cu filmul care deja rulează, e fantastic. Acesta e miraculosul de la Sfântu. Nu cauţi. Nu mai cauţi tu filmele. Te prind ele. Fie la 12 ziua, când hotărăşti că e totuşi prea cald pentru plajă şi ai risca să te lichefiezi odată cu peisajul, şi atunci îţi cauţi refugiu salutar în una din sălile de cinema din complexul Green Village, fie la 2 noaptea, după ce deja ai băut, câteva pahare de şpriţ şi ai avut discuţii interesante cu oameni frumoşi, te prinzi în genericul de început al unui film şi ştii că ai să rămâi acolo până la sfârşit, că nu-ţi mai este somn, că poate totuşi cineva se va îndura şi îţi va aduce sacul de dormit şi speri, chiar dacă e alt film, ca şi acesta să se termine cu fantasticul asfinţit din Stellet licht, care, într-un an, a făcut perfecta simetrie compoziţională, cu răsăritul soarelui de dincolo de ecranul uriaş (în film soarele asfinţea, în realitate răsărea). A fost o imagine care nu poate fi uitată. La fel, un film scurt, dar de o intensitate inimaginabilă. Pentru cei foarte puţinii spectatori rămaşi treji la ora aceea a fost ca o epifanie.

IV. Cum aş putea vorbi de filme fără să mă gândesc la Alex Leo Şerban? Întâmplarea face ca,  zilele trecute căutând nişte documente mai vechi, să dau peste o scrisoare către prietena mea cea mai bună care a emigrat  în toamna lui 2009 în Canada. Redau câteva rânduri, cărora testul timpului le-a adus valoare, pentru că în acel moment când au fost scrise, a.l.ş. era încă în viaţă.

(…) Momentul plecării tale nu l-am resimţit ca atare decât după un timp, după ce fusese absolut consumat. Şi l-am putut trăi ca sentiment de pierdere, de însingurare printr-o altă plecare ce a succedat-o pe a ta.(…)

A hotărât să plece a.l.ş.. Plecarea lui mi-a scurtcircuitat toată imunitatea propusă în faţa absenţei tale. a.l.ş. Iniţialele lui scrise aşa sunt aproape ghiduşe. Oricum, nu intru în amănunte de ce mi-a plăcut mie a.l.ş., de ce în fiecare vineri aşteptam Dilema şi prima dată citeam articolele lui, de ce atunci când recomanda ceva, graţie unei coincidenţe pe care nu am încercat nicicând să o explic, pentru a nu strica misterul, deja citisem şi îmi plăcuse la fel de mult ca lui sau mă aruncam fară nicio ezitare în noi experienţe propuse de el a căror finalitate nu a fost niciodată dezamăgitoare. A ales să plece. Spre deosebire de tine, în acea ţară caldă pe care noi am iubit-o necondiţionat şi cumva a priori şi despre al cărei cer se spune că este cel mai frumos din lume. Da, ai ghicit a plecat în scumpa noastră Argentină, în acel Buenos Aires pe care l-am simţit sub piele şi în stomac de atâtea ori. Nici imediat după ce şi-a luat rămas bun nu am realizat iminenţa finitudinii.

Am simţit despărţirile în acea vineri în care nu l-am mai găsit în Dilema. Atunci, printre acele rânduri nescrise de el, ne mai scrise de el, am realizat că aţi plecat amândoi.

 Şi a fost odioasa conştientizare a ireversibilităţii, a ineluctabilului. După Buenos Aires a urmat Lisabona, iar după Lisabona… Realitatea despărţirii. Un motto dintr-o carte a adolescenţei: există veniri , plecări şi adesea nicio revedere.

Acum când citesc rândurile astea, nu-mi vine să cred că a.l.ş. a plecat de tot. Fragmente din articolele lui, din Dietetica lui Robinson îmi vin mereu în minte. Ştiu că mi-ar fi fost frică să mă întâlnesc cu el. Îmi era teamă să nu mă deconspire prostia. Îmi era teamă să nu mă desfinţezeze cu rafinatul lui cinism. Îmi aduc aminte cum am ajuns să stau lângă el pe o bancă de lemn la Anonimul, la numai ştiu ce film de deschidere. Era plin, şi după ce m-am tot învârtit să găsesc un loc ok, am dibuit un spaţiu generos în al doilea sau al treilea rând, care era rezervat vip-urilor.

Am riscat, strecurându-mă către locul cu pricina. Doar după, am realizat, lângă cine mă aşezasem. Nu i-am spus nimic, nimic despre cum  anume odată în tren, în drum spre Bucureşti am speriat rău

de tot o doamnă de vreo 60 de ani care stătea pe bancheta din  faţa mea, doar pentru faptul că citind din Dietetică, am dat peste un pasaj atât de amuzant încât am început să râd în hohote, cu lacrimi neostoite, aşa un râsu-plânsu demenţial care cred că înfricoşat-o pe sărmana femeie, nu i-am vorbit nici despre plăcerea aşteptării de vineri, când ne întâlneam în Dilema. Am stat doar şi m-am bucurat că vedem filmul  împreună. A fost cred, ultimul an în care a mai venit la Anonimul. După, ne-am mai întâlnit la Bucureşti sau Cluj, dar niciodată, într-o la fel de miraculoasă proximitate. Şi da, cred pe bună dreptate, că dacă n-ar fi existat cinema-ul, el l-ar fi inventat.  Ai pupiu a.l.ş., de la distanţă normal, blowing in the wind.

V. Pentru că un articol depre filme fără nici o referinţă sau posibilă recomandare ar putea deveni absolut neinteresant şi nevoind să dezamăgesc pe nimeni, mai ales dacă aţi ajuns până aici, reiau categoriile mele cu câteva exemple, care, şi subliniez acest fapt, sunt absolut aleatorii, aşa cum îmi vin acum în minte, fără legătură cu posibile ierarhii sau exclusivităţi. Sunt doar filme care mi-au plăcut.

Încep cu filmele de imagine. Vedeţi, de asta spuneam că e foarte greu. Ştiu că îl am pe Wenders, ştiu că mi-au rămas întipărite în minte imagini din filmele lui Kiarostami, şi puzzle-uri colorate a la Wong Kar Wai, dar ce fac cu celelalte fimele? Cu cele asiatice, cu cele ruseşti, cu cinematografia sud-americană şi ca să nu păcătuiesc prin omisiune, cu ţările nordice? Demonul exhaustivităţii mă bântuie, dar îl gonesc şi las memoria la întâmplare să tasteze. Urga, Eiforiya, The mirror, bucăţelele fotografice dinThe Strange Case of Angelica sau imaginile dezolante şi atemporale ale lui Bela Tarr. Şi dacă tot l-am adus pe Kiarostami în discuţie, vă recomand un concentrat de imagine The Roads of Kiarostami.

De ce îmi plac filmele cu două personaje? Nu ştiu să spun exact. Nici nu am realizat efectiv că le caut până nu am conştientizat că în timp am adunat, fie în memorie, fie pe bune, o adevărată panoplie. Îmi plac poate pentru că interacţiunea pare autentică, naturală, în pofida chiar a teatralităţii. Bin-jip, Gerry, Interview, Sleuth, Certified Copy, Nothing Personal, Forget me not, En la cama, 4:44, The song of Lunch şi inclusiv trilogia Before (Sunrise, Sunset şi Midnight). La bucuria vieţii nu pot să nu o bifez pe Amelie, sau  Jeux d’enfants sau să nu-mi amintesc de plânsul indiscutabil, repetat, ori de câte ori mă uit la Nuovo Cinema Paradiso.

Din ce în ce mai greu. La căutar- găsire: Izgnanie, La Vida de los Peces, Le grand bleu, Belle de Jour  şi Belle Toujours, The Return, Le premier jour du reste de ta vie, Ae fond kiss sau mai recentele Betrayal şi W sypialni.

La poveşti e puţin mai lesne, o dată pentru că îi am la îndemână pe Miyazaki şi pe Burton, apoi pentru că, în fapt, toate filmele au o poveste. Asta cred că e o categorie matrioşcă. Marea mamă.  Ar mai fi şi acele filme inclasabile ca The Human Voice sau Conversaţia, La Antena, Funny Games, El Metodo, Ucho, India Song, despre care poate voi scrie cu altă ocazie, mai pe larg,  tocmai pentru că intuiesc generozitatea unui astfel de subiect.

Cam asta ar fi în mare despre filmele mele. Despre ale voastre filme sau poveşti pe când?

1. Evocare Alex. Leo Şerban
2. Viaţa „ca o carte bine scrisă” – mica dietetică de Alex Leo Șerban
3. Litera din scrisoarea misterioasă sau o poveste cu Alex Leo Şerban, Borges şi Pessoa
4. Recomandări TIFF pentru bookaholici
5. Filmele, femeile şi fantomele lui Lars von Trier
6. Film: Oz: The Great and Powerful sau Cum ne strică Disney filmele

The post Filmele mele. Radiografii: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban appeared first on Bookaholic.

Va asteptam marti, 25 februarie, ora 18.00 la o seară italiană despre literatură şi film, despre „Parfum de femeie“ de Giovanni Arpino.
Invitati: Doru Nitescu, Titus Vijeu si Oana Bocsa-Malin.
În fiecare an, căpitanul Fausto călătoreşte o săptămână prin Italia, dar nu se poate bucura de priveliştea inundată de soarele verii. În timpul unor manevre militare pe timp de pace, explozia unui obuz i-a răpit vederea şi i-a retezat degetele de la o mână. De aceea, are nevoie de un însoţitor, un recrut trimis de la garnizoană. Alături de dezabuzatul Fausto, ale cărui vorbe muşcătoare nu iartă pe nimeni, tânărul începe prin a-şi regreta fapta bună. Călătoria lor pare un pelerinaj fără credinţa, o odisee fără glorie: Fausto, cufundat în lumea întunericului, fuge de sine şi de casa în care îşi trăieşte calvarul nemărturisit. Dar oraşele toropite de caniculă se dovedesc reperele unui paradoxal parcurs iniţiatic: ţinta tânărului este să ajute un nevazător, dar acesta din urmă îi va deschide ochii asupra lumii. Ţinta lui Fausto este autodistrugerea, dar va sfârşi găsind iubirea.

Cea mai cunoscutã opera a lui Giovanni Arpino, Parfum de femeie, a fost ecranizatã în în 1992, în regia lui Martin Brest, cu Al Pacino ºi Chris O’Donnell în distribuþie. Pentru memorabila interpretare a personajului Frank Spade, colonelul infirm, Al Pacino a primit Premiul Oscar.

1. ”Behind the Candelabra”, cartea și filmul
2. Cosmopolis, filmul și cartea: Cronenberg + DeLillo = meh
3. The Perks of Being a Wallflower – cartea, filmul și feriga
4. ”Scenariu pentru happy-end” – cartea și filmul
5. The Girl with the Dragon Tattoo – cartea și filmul
6. The Girl Who Played with Fire – cartea și filmul

The post Serile italiene – Giovanni Arpino, “Parfum de femeie”. Cartea si filmul appeared first on Bookaholic.

The Book Thief, tradus impersonal Hoțul de cărți, deși este vorba de o hoață, este o recentă adaptare pentru ecran a romanului cu același nume al australianului de origine germană Markus Zusak, autor de cărți pentru tineret.

Acțiunea se petrece in Germania anilor ’30 ai secolului 20, un motiv suficient, probabil, pentru mulți, să evite filmul, în piața artistică deja saturată a poveștilor adevărate sau inspirate de nenorocirile celui de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, noi o să vă recomandăm filmul, din câteva motive: perspectiva protagonistului e puțin diferită: e vorba de o fetiță adoptată, pasionată de cărți, iar romanul – fiind pentru adolescenți, pe care e bine să-i avertizăm în ce lume au ajuns, dar nu să îi băgăm în sperieți cu atrocitățile realității adulților – împrumută filmului o blândețe, o umanitate și, inevitabil, o ușoară urmă de naivitate care lipsesc în general din poveștile din vremea războaielor.

Istorisirea începe odată cu sosirea lui Liesel într-un sătuc din Germania, la noii ei părinți adoptivi, abandonată de propria ei mamă. Ninge ca într-o felicitare Hallmark, copiii se joacă în zăpada imaculată ca în Iarna pe uliță, totul e pitoresc, mai puțin noua mamă a lui Liesel, Rosa, o nemțoaică aprigă jucată surprinzător de subapreciata actriță Emily Watson, pe care o contrabalansează, natural, noul tată vitreg al eroinei, blajinul Hans, jucat de Geoffrey Rush.

Liesel își descoperă o pasiune nefericită pentru cărți – nefericită în contextul rugurilor de cărți ridicate în acea perioadă de naziști – și nu scapă nici o ocazie furișă să pună mâna pe vreo carte interzisă, fie ea și arzând mocnit în piață. Abecedarul ei, cartea de pe care învățase să citească în germană, era Manualul groparului, găsit pe câmpul unde fusese îngropat fratele ei mai mic. Dicționarul ei este peretele pivniței, pe care scrie toate cuvintele noi pe care le învață din puținele cărți pe care le poate găsi. Liesel este hoțul de cărți.

Povestea continuă în pașii așteptărilor publicului: războiul este rău, nemții cu suflet bun (precum Rosa și Hans), care nu fac parte din partid, o duc prost cu slujbele și banii, dar asta nu le face altruismul să dispară și nici dorința de a ajuta vreun năpăstuit de evreu și să-l ascundă în pivniță; copiii îl urăsc pe Hitler pentru că le ia părinții la război sau că îi racolează pe ei pentru Jungvolk. Bombele cad precum zăpada în globurile de sticlă, oamenii cântă la acordeon în buncăre sau se bat cu zăpadă în pivnițe, umanitatea piere, dar nu se predă.

Cel mai deconcertant detaliu al acestei povestiri, poate nu chiar atât de diferite de altele, dar mai îmblânzită, este faptul că povestitorul este Moartea, din voice over. Moartea cu care te vezi de câteva ori în timpul Vieții, dar care așteaptă răbdătoare întâlnirea finală, întrebându-se ce greutate va avea sufletul tău sau care va fi ultimul tău gând. Un tertip literar menit, poate, să domesticească frica ancestrală a morții, această prezență metaforică are efectul unei povești de adormit copiii spusă de un piton vorbind cu accent britanic.

Filmului, nominalizat la Oscar pentru coloana sonoră, i se pot găsi multe hibe când stai cu lista de efecte realiste la bifat: sânge vărsat – insuficient; cadavre – prea onirice; orori de război – mai deloc; limbaj – artificial, cine mai zice azi saukerl și saumensch*?; decor – de carte poștală, până și naziștii par pitorești.

Dacă nu uităm că este o adaptare a unui roman pentru adolescenți și dacă ne facem că nu observăm această evitare intenționată a realismului, rămânem cu niște actori tare buni, care  reușesc să nu pară ca niște părinți invitati la ceaiul de la ora cinci al păpușilor, și cu o poveste nu prea aventuroasă, dar desenată frumos, despre o fetiță care fura cărți în timpul războiului și care construia un om de zăpadă pentru evreul ascuns în pivniță.

*Puținele cuvinte păstrate în limba germană în carte și film sunt ja, nein, und și, preferatele Rosei, mama și soția germană aspră, dar cu inima mare, saukerl și saumensch, care își mângâia soțul cu apelativul vier bătrân și pe Liesel o numea scrofiță.

Filmul are premiera zilele acestea în România. Mai jos puteți vedea trailerul, iar cartea se găsește si în limba română, și în engleză.

1. ”Hoțul de umbre”, de Marc Levy – o poveste îndulcită despre viață, dragoste și altele
2. Concurs! Câştigă Hoţul de umbre de Marc Levy! (INCHIS)
3. (ÎNCHIS) Câștigă un book bag plin cu cărți la alegere de la Cărturești în valoare de 300 lei!
4. Book Cover Tee – tricouri cu cărți în lumea lui Noe
5. Book deco: sau cum să trăieşti printre cărţi la propriu
6. Inspirație: Book/Shop – cărţi şi mici bucurii

The post Film: Hoțul de cărți, The Book Thief appeared first on Bookaholic.

Luni, 31 martie, ora 19.00 vă aşteptăm în librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) la o întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă, profesor al Universităţii din Fribourg. În dezbatere, “Efectul Sherlock Holmes.Trei intrigi cinematografice”, cel mai recent titlu apărut în seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă la editura Humanitas. Participă, alături de autor, Anca Oroveanu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti şi director ştiinţific New Europe College – Institut de Studii Avansate Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, profesor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Sorin Alexandrescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) şi Vlad Russo, redactor al editurii Humanitas.

„Această carte, continuare a celei intitulate Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (Humanitas, 2007), îşi propune să abordeze arta filmică drept parte integrantă a istoriei artei, sau mai bine spus a unei «arte a privirii». Ea abordeaza trei pelicule-cult, a căror temă reală este văzul (cu toate capcanele sale). Este vorba despre Fereastra din spate (1954–1955) şi Femeia dispărută (1937–1938) de Alfred Hitchcock, şi despre Blow-Up de Michelangelo Antonioni (1966). Aceste trei filme sunt analizate în lumina raportului dintre voyeurism, erotism şi delict. Modul specific în care Hitchcock glosează pe marginea acestui raport se confruntă aici cu solidele cunoştinţe pe care regizorul le avea despre arta «imaginilor fixe» din timpul său, în primul rând cunoştinţele sale picturale. Se au în vedere de asemenea aluziile – adesea ironice – ale filmelor sale la structurile mixte formate din cuvinte şi imagini pe care le găsim în publicaţiile populare ale romanului poliţist ilustrat (şi în primul rând la romanele lui Conan Doyle avându-l ca erou pe Sherlock Holmes), precum şi trimiterile transparente la psihanaliza freudiană. În acest context, Blow-Up de Antonioni, ascunsa replică intelectuală la filmografia lui Hitchcock, se înfăţişează drept un adevărat film despre reprezentare şi, în acelaşi timp, ca o meditaţie asupra interpretării reprezentării. Mesajul său final este descurajant, dar lucid: imaginea nu se lasă pătrunsă până la ultimele sale secrete. La orizontul (sau în adâncurile) ei se află indefinitul şi indefinibilul, vagul, lipsa, vidul, nimicul. Analiza acestui film generează în interpret un efect în oglindă cu discursul pe care-l propune filmul însuşi. A risca să-l deconstruieşti se dovedeşte totuşi fascinant şi util în măsura în care acest demers se propune ca o reflecţie în jurul zonei sensibile în care reprezentarea şi interpretarea se ating, dezvăluindu-şi limitele.“ (Victor Ieronim Stoichiţă)

Specialist recunoscut în istoria artelor, Victor Ieronim Stoichiţă este din 1991 profesor la Universitatea din Fribourg, Elveţia, profesor invitat la Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008) şi cercetător asociat al unor importante instituţii internaţionale (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/Los Angeles; Wissenschaftskolleg zu Berlin; Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma; Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington).În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011 cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain. Din 2012 este membru al Academiei Naţionale Italiene (“Dei Lincei”).

În Seria de autor Victor Ieronim Stoichiţă au apărut la editura Humanitas:  Creatorul şi umbra lui (2007),  Vezi? Despre privire în pictura impresionistă (2007), 
Ultimul carnaval. Goya, Sade şi lumea răsturnată (2007),  Pontormo şi manierismul (2008), Scurtă istorie a umbrei (2008), Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur (2011), Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock (2011), Instaurarea Tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne (2012),  Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice.

1. Seară indiană la Librăria Humanitas Kretzulescu
2. Despre Victor Hugo și spiritism, într-o expoziție la Paris
3. Maison de Victor Hugo – o viaţă în şase camere
4. Copilăria şi poveştile ei fantastice, în picturile lui Victor Nizovtsev
5. Parfum de trandafiri și o întâlnire deosebită la mormântul lui Alexandru Macedonski
6. Victor Erofeev, Iuri Andruhovîc, Edo Popović și mulți alții invitați la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

The post Întâlnire cu Victor Ieronim Stoichiţă la Librăria Humanitas de la Cişmigiu appeared first on Bookaholic.

Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism este un volum colectiv, coordonat de Dan Lungu și de Amelia Gheorghiță, care colectează texte despre consumul cultural din comunism. Dan Lungu anunță în prefața volumului că miza nu a fost una literară, ci de documentare a unor practici ce țin de o anumită perioadă. Cu puțin excepții (Andreea Răsuceanu, Luminița Corneanu, Dan Doboș sau Dumitru Ungureanu), volumul nu are contributori celebri. Ce i-a interesat pe cei care au conceput cartea a fost să strîngă mărturii ale oamenilor obișnuiți, care pot împărtăși experiențe culturale interesante sau semnificative pentru perioada comunistă.

Pentru a strînge aceste texte, inițial coordonatorii au solicitat propuneri pe o pagină de Facebook pe care au creat-o cu acest scop. S-a făcut o selecție din textele care  au venit, răspunzînd unui mesaj care se încheia așa: „relatați în cîteva rînduri  sau cîteva pagini experiența dumneavoastră legată de un produs cultural sau o pasiune, din care să afle oricine este curios cum era cu viața culturală în comunism, nu doar cu carnea, laptele sau buteliile…“

Amintirile celor care povestesc – unii amatoristic, greoi, sentimental, alții fluent, captivant inclusiv la nivelul stilului – nu merg mai în urmă de anii ’60, majoritatea fiind legate, de altfel, de anii ’80. Apar inevitabilele referiri la Irina Margareta Nistor, dar și la raziile miliției în casele în care se organizau seri de văzut filme la video. Cineva povestește cum se crease, în bloc, un adevărat sistem de video prin cablu, subminat de apetența pentru filme porno a distribuitorului. O să găsiți tot felul de anecdote cu Cenaclul Flacăra și Cântarea României în fundal, povești despre odiseea obținerii unui disc, a unui exemplar din Istoria lui G. Călinescu sau a unei jucării „din afară“.

Un bestseller încă valabil

Sursa

Comerțul de carte apare într-o lumină de care uitasem, cu o valoare pe care i-o dădea raritatea unor volume ajunse monedă de schimb. La capitolul ăsta, cineva amintește despre o practică neverosimilă astăzi: vînzarea de carte la pachet, cu un titlu rîvnit plasat obligatoriu împreună cu altele de care nu se atingea nimeni. Și pentru că tot am ajuns la pachete de cărți, cineva povestește că părinții erau cei care cumpărau cărțile pentru premii cu coroniță.

Se citeau, cum știm, romanele lui Marin Preda și Shogunul lui James Clavell, dar și revista Pif, iar furtul unei cărți din biblioteca sau din  geanta cuiva te băga la datorii grele, în contextul în care obiectul carte (și nu maculatură de partid) nu era la îndemîna tuturor și se obținea inclusiv cu cozi, pile și intervenții.  Nici cu muzica nu era mai ușor, decît în cazul în care rămîneai la oferta de șlagăre neaoșe. Anca Goja povestește despre pasiunea bunicii ei pentru ce cîntau divele anilor ’80, o pasiune care includea copierea versurilor în caiet și mini-recitaluri de duminică, în loc de karaoke:

„Bunica dinspre mamă, care divorțase de mult și lucrase ca secretară, avea, cam în aceiași perioadă, un caiet de suflet. Aici își scria versurile melodiilor preferate: Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Dan Spătaru, dar și romanțe care mergeau direct la inimă. Cînd mergeam pe la ea și înnoptam în apartamentul situat pe un bulevard din Baia Mare, aveam parte de cina clasică. Aceasta includea «cartofi în ler» (copți în cuptor) cu «moare» (zeamă de varză murată) și, neapărat, multă muzică. Ne-o cînta chiar ea: de la «Roata morii se-nvîrtește țac, țac, țac», la «O ultimă țigară uitată într-un colț pe etajer㻓.

Electrecord, acum o marcă a nostalgiei

Sursa

Ceva alternativ se procura cu mult efort, cu economii și, desigur, în același regim „pe sub mînă“. Într-un text numit Minunații ani de vinil, Florin Hălălău povestește care îi era traseul zilnic în căutare de discuri occidentale, pe care de multe ori le cumpăra numai împreună cu „rebuturi Electrecord care nu se vindeau“.

Interesant, la acest volum, este faptul că el nu aduce la suprafață numai nevoile culturale comune ale vremii, ci și mijloacele prin care ele puteau fi acoperite. Comerțul socialist își avea rețelele lui informale, controlate riguros și la care accesul era condiționat tot de bani, relații și de o poziție ceva mai bună ca a vecinului. Să fii librar, măcelar sau vînzătoare de discuri la un raion din Bucur Obor îți garanta o aură în jurul căreia roia, garantat, foarte multă lume. Să ai un video sau un magnetofon, ori măcar niște casete VHS îți aducea o cotă peste medie în cartier.

Din toate aceste mici istorii personale, cartea reașează povestea consumului cultural într-un concret ce i se cuvine, fie el colorat cu nostalgie sau cu resentiment. Sînt lucruri care țin de experiențe directe, personale, care te pot face curios și dacă ai cunoscut direct acea perioadă, și dacă o știi doar din povești și reciclări nostalgice, recente.

Cartea Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism poate fi comandată de pe librăria online Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici. 

1. 7 scriitori români și poveștile lor de dragoste preferate din cărți și filme
2. 10 filme despre scriitori și cărți pe care le-au scris
3. Despre filme, cărți și de ce uneori împart același raft în bibliotecă
4. Cel mai lung domino din cărți și alte recorduri
5. 10 filme de dragoste inspirate din cărți
6. Cărţi, ecologie şi alte lucruri bune, în Taipei

The post Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism appeared first on Bookaholic.

Spuma zilelor era singura carte de-a lui Vian din biblioteca alor mei când eram copil și, inevitabil, tata mi-a vârât-o sub nas: “ia de-o citește, e o carte foarte frumoasă și tristă” (nu, nu tristă în felul ăla).

Mood Indigo a fost compusă de Duke Ellington în 1930, pentru o emisiune radiofonică, și s-a numit prima dată Dreamy Blues.

În 1930 Boris Vian avea 10 ani și încă nu învățase să cânte la trompetă. Spuma zilelor a venit 16 ani mai târziu, după ce doctorul îi interzisese trompeta, pe motive de sănătate – probleme cu inima (a lui Vian, nu a trompetei).

În aceeași perioadă a anilor ’30, bunicul lui Michel Gondry, inventatorul Constant Martin, făcea experimente în ceea ce avea să devină muzică electronică. 80 de ani mai încoace, nepot’su avea ocazia de a închipui un pianocktail dieselpunk după sufletul loufoque cu insuficiență valvulară al lui Boris Vian:

“Fiecărei note, spuse Colin, fac să-i corespundă un alcool, un lichior sau o aromă. Pedala forte corespunde cu oul bătut şi cea surdă cu îngheţata. Pentru sifon e necesar un tril în registrul acut. Cantităţile sînt direct proporţionale cu durata: treizecidoimea e egală cu a şaisprezecea parte din-tr-o unitate, pătrimea cu o unitate, nota întreagă cu patru unităţi. [...] Şi, în raport cu durata ariei, poţi să variezi după plac valoarea unităţii şi s-o reduci bunăoară la o sutime, spre a putea obţine o băutură sensibilă la toate armoniile, cu ajutorul unui reglaj lateral.

Totul e comandat prin contacte electrice şi releuri. [...] Un singur lucru e supărător, spuse Colin, pedala forte pentru oul bătut Am fost nevoit să prevăd un sistem de interblocare special, deoarece cînd cînţi o bucată prea „hot”, cad în cocteil bucăţi de omletă şi abia-l mai înghiţi. O să-l modific. Pînă una-alta, cu atenţie, merge. Pentru smîntînă proaspătă – sol grav.”

Mood Indigo, așa cum s-a ținut titlul în versiunile internaționale, este ecranizarea din 2013 a romanului L’Écume des jours a lui Boris Vian, care a intrat pe mâinile capabile ale regizorului Michel Gondry (Eternal Sunshine, La science des rêves sau Tokyo! - prima parte). Este un film neașteptat de scurt pentru bagajul de fantezie pe care trebuie să-l transpună în imagine, dar prea lung pentru nerăbdătorii după acțiune: un pic peste două ore de comedie tragică suprarealistă și romanțioasă, în care fondul poveștii aproape că e mai puțin important decât forma ei.

Urmând destul de fidel (și încercând să comprime în aceste două ore cât mai mult din fantezia originală vianescă) cartea din 1947, filmul urmează povestea unui tânăr (Colin, jucat de Romain Duris), suficient de bogat cât să își permită să nu lucreze, care își petrece timpul inventând mofturi (pianocktailul, spre exemplu), ascultând muzică, delectându-se cu capodoperele culinare făcute de servitorul său Nicolas (jucat de Omar Sy) și citind, ca toată lumea cool, noile apariții ale autorului atât de popular Jean-Sol Partre.

La o petrecere e cucerit, în timpul unui dans de zbanghino (biglemoi) de o frumoasă domnișoară, și ea cu nume de disc de Ellington, Chloe (Audrey Tautou), cu care se căsătorește, dar care se molipsește fatal de o boală necruțătoare: îi crește un nufăr în plămân, lucru care se poate trata numai prin prezența florilor în jurul ei, un tratament costisitor care îl va ruina pe Colin și pe cei din jurul său.

Cum spuneam mai sus, desfășurarea poveștii este aproape mai puțin importantă, iar cititorul de Vian va fi mai interesat de examenul greu pe care îl dă Gondry la fantezie. Spuma zilelor este un roman în care soneriile merg pe perete, personajul principal își tunde pleoapele cu forfecuța de unghii (cresc repede), cina este prinsă la robinet (de unde ies țipari, care mușcă la pasta de dinți cu ananas), patinoarele au fărășari care curăță locul de cadavrele patinatorilor accidentați, șoriceii clefăie gumă de mestecat pentru pisici, apartamentele se micșorează după bunul plac, iar razele soarelui scot zgomote, pulverizîndu-se pe pardoseală, ca nişte ţîşnituri de hidrargir galben.

Iar lucrul cel mai fascinant este că exact asta se întâmplă și în film. Imaginația lui Gondry complementează miraculos fantezia lui Vian, iar stilul retro al culorii, decorului și tehnicii (acel stop motion grosolan și evident) au același farmec obsolet din Știința viselor.

M-am întrebat puțin, delectându-mă ca la o expoziție de instalații de artă contemporană cu drăciile închipuite de Vian și construite de Gondry, dacă acest filon retro-futurist nu ar fi fost mai bine speculat de maeștrii stilului, Caro și Jeunet. Cred însă că, deși Mood Indigo ar fi fost poate un film pe placul mai multor oameni, cu mai mult eye-candy, ar fi pierdut emoția discretă a acestei povești de dragoste în ritmuri lascive de zbanghino.

În concluzie, Bookaholic recomandă. Mood Indigo e un film după sufletul cărții. Dacă nu ați citit-o însă, sunt șanse mari să vă apară cam searbăd și afectat. Mai bine citiți mai întâi cartea – o găsiți la Editura Univers, seria de autor Boris Vian.

Ortografia citatelor – conform ediției 1996, traducere Sorin Mărculescu, editura Univers.

1. Primul film după Charles Dickens
2. Film: Filth / Jeg, după Irvine Welsh
3. Film: ”Domnișoara Christina” – adaptare cinematografică după nuvela lui Mircea Eliade
4. Mood Swings Apartment Store – o altfel de Ţară a Minunilor
5. ”Azi am stat în bucătărie cu Boris Vian care cânta la trompetă în urechea lui Cehov” sau despre artă și literatură cu Alina Andrei
6. Serial: Under the Dome, după Stephen King

The post Film: Mood Indigo, Spuma zilelor lui Vian după fantezia lui Gondry appeared first on Bookaholic.

Sunt mereu de părerea că odată ce ți-ai început cariera de actor cu un rol popular, iar dacă acel rol se mai și întinde pe o durată de 10 ani, trebuie să fii un actor al naibii – da’ al naibii! – de bun ca să ștergi sau măcar să estompezi acea primă imagine pe care ochii publicului și-au făcut-o despre tine. Ani întregi, când mă uitam la DiCaprio, l-am văzut în rolul de băiețel sărac cu duhul din What’s Eating Gilbert Grape. La fel, o să mai curgă multă apă pe Tamisa până când n-o să-l mai văd pe Daniel Radcliffe drept Harry Potter. Iar Daniel și stilul său de joc nu contribuie în nici un fel la treaba asta.

Astăzi o să vorbim despre Kill Your Darlings, un film în care Harry Potter joacă rolul lui Allen Ginsberg în faza de boboc la Columbia University, exact în perioada în care își făceau veacul pe acolo și Jack Kerouac, care tocmai se lăsase de școală și se înrolase în marină, iar în timpul liber freca menta cu studențeiii, și William S. Burroughs, tânăr poet și proaspăt morfinoman, și amicul său Lucien Carr, cunoscut ulterior mai degrabă în cercurile jurnalistice, dar cu un rol crucial în această poveste despre nașterea unui întreg curent literar.

În mijlocul acestor tineri cu preocupări intelectuale potențate de alcool și droguri și cu preferințe sexuale incerte, își face apariția timidul boboc Ginsberg, ochelarist, creț și destul de conformist, brânză bună în burduf de câine, care pică în admirația generală a trioului de mai sus și în cea particulară a lui Carr, de care se îndrăgostește lulea și pe care îl urmează până în pânzele albe.

William S. Burroughs, Allen Ginsberg și Lucien Carr, pe la 1944, cam pe când se întâmplă acțiunea în film
Norocul nostru, că altfel probabil nu îl mai aveam pe Ginsberg așa cum îl știm. Departe de a se număra printre preferații mei, Ginsberg are calitatea indiscutabilă a virulenței sale verbale spontane, care, alături de un vocabular pestriț și explicit și de tiradele îndeosebi îndreptate către politică, sistem și societate, îl fac la fel de comod și prietenos precum un porc spinos. Probabil, zic, Allen Ginsberg ar fi rămas un șoarec de bibliotecă timid, scriind în versuri cuminți și rimate, precum tatăl său, Louis Ginsberg, dacă nu ar fi avut norocul să dea peste acești trei pierde vară care oripilau prin faptele lor reprobabile campusul universității Columbia.

‘Noua viziune’ a lui Carr a fost în Kill your darlings cea care a deschis mințile (destul de rătăcitoare oricum, prin sfere înalte) celor trei tineri scriitori din jurul său, care au colaborat în definirea esenței unei noi estetici, care urma să îi definească ulterior drept the beat generation. În acest frumos context de geneză, de leagăn al unora dintre cei mai apreciați poeți și scriitori americani ai secolului 20, filmul nu beneficiază nici de vreun scenariu strălucit, nici de un joc memorabil al actorilor principali.

Memorabil e un cuvânt cu două tăișuri însă, dat fiind că e greu să îți ștergi din memorie scena de sex atât de chinuită dintre Ginsberg și Carr sau sărutul stângaci al lui Harry Potter, care face tot posibilul să fie acolo Radcliffe, dar nu cred că îi va ieși șmecheria asta decât poate în a doua tinerețe, hăituit, ca și Macaulay Culkin, spre exemplu, de popularitatea rolului copilăriei. Cu atât mai mult cu cât nu este un actor prea reușit, bâjbâind prin rol cu același zâmbet feciorelnic de Frodo pe față, pe care îl avea și în filmele HP.

Ceilalți actori principali ai cvartetului hăulitor sunt Dane DeHaan, care nu iese în evidență decât prin insistența enervantă de a părea interesant, fiind la fel de agansant ca un puști popular de bani gata, nereușind să pară nici intelectual, nici rebel, Ben Foster, amorțit și țeapăn în rolul drogomanului Burroughs, și Jack Huston, șters și figurant în rolul lui Kerouac. Se evidențiază cu mult mai mult succes rolul secundar, dar crucial în această poveste de “obsesie și crimă”, cum zice posterul, al lui Michael C. Hall, în rolul prietenului mai în vârstă, cu ‘beneficii’ de la protejatul său, răsfățatul și fățarnicul Lucien Carr.

Despre ce este însă Kill your darlings? Am rămas cu impresia că nici regizorul nu a fost sigur. Parțial despre începuturile generației beat, parțial despre primele ecouri de Howl sub fruntea creață a lui Ginsberg, parțial despre o poveste de dragoste gay nereușită, despre o crimă și o trădare.

Puțin din toate, să fie mulțumită toată lumea, dar nu suficient zvâc și coerență, astfel încât filmul a rămas fără o miză autentică. Exceptând faptul că foarte mulți fani se vor fi uitat la film pentru ocazia de a-l vedea pe micul vrăjitor pupându-se stingher și chinuit cu un bărbat, filmul ăsta nu spune nimic interesant, și pe deasupra, o face și cu niște actori mediocri. Iar dacă ar putea obține ceva puncte la capitolul poveștii de dragoste tridirecționale, pierde masiv exact la redarea spiritului vijelios, nonconformist și beat, virând în mod neplăcut spre un Dead Poets’ Society mai alcoolizat, cu discursuri miorlăite și, ironic, foarte puțină bărbăție.

1. What’s Happening (1967): despre generatia beat cu Allen Ginsberg si Andy Warhol
2. Azi: Talk Like a Beat Day!
3. Generaţia X şi societatea de consum
4. Şcoală pentru proşti, un poem de 180 de pagini
5. Abatorul cinci, interzisă într-o școală din SUA
6. Şcoala şi cartea: ora de lectură obligatorie

The post Film: Kill Your Darlings, generația ‘beat’ la școală appeared first on Bookaholic.

Viy este o creație populară monstruoasă. Este numele pe care locuitorii din Mica Rusie îl dau regelui gnomilor, ale cărui pleoape sunt lungi până la pământ. Povestea care urmează provine din popor. Nu am făcut nici o schimbare, o reproduc așa cum am auzit-o, scria Nikolai Vasilievici Gogol în 1835, la începutul povestirii Viy din colecția de nuvele Mirgorod, inspirate din folclorul ucrainean.

Scuzabilă (poate da sau poate ba, căci cine îi trage la răspundere pe scriitori?) licență poetică, Viy nu există de fapt decât în imaginația lui Gogol și cu atât mai reușită este, astfel, ultima ecranizare a regizorului rus Oleg Stepchenko, cu un palmares inexistent până la acest jackpot horror și 3D pe deasupra. Viy 2014 este a doua ecranizare după nuvela lui Gogol; prima, fidelă poveștii și plină de efecte speciale naive, este un hororr blânduț din 1967.

Pe scurt, ce se întâmplă acolo (și în textul original, de altfel) este că un seminarist tinerel, filosof de felul său, se luptă într-o noapte de o vrăjitoare, babă și urâtă, care la sfârșitul nopții se transformă într-o fată frumoasă. Scurt timp mai târziu, filosoful primește veste că o tânără domnișoară, fiica unui cazac bogat, aflată pe moarte, a cerut ca el, umilul seminarist, să citească trei nopți încheiate rugăciuni la căpătâiul său. Nopți în care, evident, se va dezlănțui iadul pe pământ, deschis în fața oribilului Viy și a supușilor săi la fel de grotești.

Versiunea din 2014 brodează mult pe baza poveștii originale, introducând un nou fir narativ, un englez explorator și cartograf care se rătăcește printr-o Europă de Est de groază, eșuând într-un sat prăpădit din Ucraina, terorizat de prezențe malefice (o vrăjitoare, o rusalkă, un Viy, un popă diabolic, toate separat și la un loc).

Deși povestea originală este mult mai diluată, iar calitatea scenariului e incertă, filmul are parte de câteva ingrediente magice. Primul ar fi banii. Viy 3D 2014 face parte dintre cele mai scumpe filme rusești, cu un buget de 26 milioane $ (pe care l-a și depășit, de altfel, la încasări, având numai în primul weekend în cinematografele rusești vânzări de 17 milioane, o sumă care a depășit și recordul Stalingrad-ului lui Bondarciuk).

Apoi, a avut și timp. Filmul ăsta e clocit de prin 2005 încoace și a apărut abia la începutul acestui an. Apoi, ingredientul secret, magia efectelor speciale, care fac din Viy un deliciu mistico-de groază, cu scene bucolice dintr-un ev mediu feeric est-european, cu o pleiadă excepțională de creaturi drăcești și niște caricaturi umane destul de reușite și ele.

Mai are parte și de niște actori bunicei, dintre care ies în evidență (că pe ruși, cu tot regretul, nu îi știu) britanicii Jason Flemyng în rolul principal al cartografului englez și Charles Dance într-un rol episodic.

Adaugă și un pic de tehnică și inovație, virând discret spre un steampunk victorian, reprezentat de laboratorul/mașinărie de război pe roți de diligență cu care se deplasa englezul, contrastul izbitor cu misticismul prin care bâjbâia Europa de Est, mai ales cea rurală, la acea vreme, pune pe deasupra o spoială de mitologie și folclor rusesc, și poftim “eye candy” horror.

Viy va fi apreciat îndeosebi de către cei cu înclinații spre vizual, care pot închide ochii în fața unui scenariu scârțâitor și al unei povești naivuțe, cu inevitabil happy end. Nouă nu ne-a displăcut, a fost un spectacol vizual colorat, un pic țipător dar nu chiar vulgar, un horror cu o atmosferă decentă, chiar dacă fabricată. Popcorn movie FTW, cum zice francezul.

Pentru curioși, nuvela Viy se poate citi online, pe site-ul Gutenberg, în limba engleză. Pentru curioșii și mai mari, prima versiune a filmului (1967) se găsește integral aici, cu subtitrări în engleză.

1. Film: ”Domnișoara Christina” – adaptare cinematografică după nuvela lui Mircea Eliade
2. ”Carrie”, noua ecranizare după Stephen King, un horror clasic devenit comedie
3. Film: Filth / Jeg, după Irvine Welsh
4. Primul film după Charles Dickens
5. Film: Mood Indigo, Spuma zilelor lui Vian după fantezia lui Gondry
6. Gogol şi ale sale „Suflete moarte”

The post Film: Viy, horror rusesc după o nuvelă de Gogol appeared first on Bookaholic.